Nicolae Manolescu

Critic literar

Pe vremea când eram parlamentar în comisia militară, de ordine publică şi SRI (nu exista încă aceea specială de azi) a Senatului, îl întrebam, pe jumătate în glumă, pe Virgil Măgureanu, director al SRI, dacă instituţia domniei sale este responsabilă de proasta funcţionare a telefoanelor noastre, fiindcă ar fi sub ascultare, sau dacă e o problemă de tehnologie nepusă la punct. Bănuiţi răspunsul: tehnologia, bat-o vina!

Din 1989 încoace, am avut trei generaţii de oameni politici. Fiecare cu particularităţile ei. Mai bune sau mai rele. Generaţia, dacă o pot numi aşa, pe care am cunoscut-o cel mai bine, din interior, este aceea de imediat după Revoluţie, din care prea puţini supravieţuitori se mai află în parlament şi în alte instituţii ale statutului.

Un site satiric american o ironizat-o pe abia propusa, după cel mai strâns vot din istoria Senatului, ministresă a Educaţiei. Multimilionara doamnă De Voss ar fi cerut tuturor şcolilor din SUA să aplatizeze globul pământesc, care conform tradiţiei biblice, a fost creat de bunul Dumnezeu cu 6.000 de ani în urmă în această formă. Plată. Nu e sigur că Ms. De Voss a avut iniţiativa cu pricina, dar nu încape îndoială că ar fi putut s-o aibă.

Golania e ţara golanilor. Ţara în care orice e cu putinţă. La începutul anilor 1970, când era încă tânăr şi la trup curat, Adrian Păunescu scria în volumul „Istoria unei secunde“ aceste versuri memorabile: „Şi ce se mai poate,/Când totul se poate?“. Întrebarea a rămas valabilă. Cine ar fi crezut?