Cu Ştefan Câlţia în poveste

S-a întâmplat la începutul acestui noiembrie. Ştiam cine e când s-a aşezat lângă mine în microbuzul ce urma să ne ducă la Horezu. Nu ştiam însă de ce tace atât de adânc şi de lung, pentru că asta a făcut tot drumul, a tăcut. La masa de prânz, aşezată în pridvorul mănăstirii ctitorite de Brâncoveanu, ne-am nimerit tot alături. Dintr-odată, a început să fie ca în tablourile sale.

Omul de lângă mine a luat de pe dealurile din preajmă câteva curcubeie-erau cu nemiluita acolo!-şi m-a poftit să păşesc pe podul de verde, podul de galben, podul de indigo şi pe celelalte poduri croite din ele, direct în poveste.

Ştefan Câlţia, căci el era omul de alături, vorbea! Vorbele dumnealui, n-o să vă vină să credeţi, mi-au luat sufletul de mână şi l-au dus, peste dealuri şi peste timp, în lumea copilăriei sale din Ţara Făgăraşului. Era întocmai ca în tablourile pe care le ştiam: oameni zburând cu biserici în braţe, păsări purtând copaci înfloriţi pe aripi, copaci răsărind din cer, poate chiar din vecinătatea respiraţiei lui Dumnezeu, Dumnezeu umblând cu toiag de schimnic prin nori! Peste toate, mâinile transparente ale unui copil trăgând dungi albăstrii de sfinţenie! Mi s-a părut că însuşi pridvorul mănăstirii în care ne aflam era ţinut în palmă de copilul acela, în vreme ce ochii lui ctitoreau întruna raiul de culori de pe dealuri.

Aproape de asfinţit a trebuit să plecăm, dar copilăria lui Ştefan Câlţia a urcat în microbuz împreună cu noi,  şi-a urcat şi raiul odată cu ea, astfel că nici nu mi-am dat seama când am ajuns la Bucureşti. În săptămânile care au trecut de atunci, deşi nu există nici cea mai mică îndoială c-am venit pe lume într-un sat din judeţul Teleorman,  a început să mi se pară că m-am născut în Ţara Făgăraşului. Mă podidesc zilnic amintiri legate de o casă din Şona şi am tot mai des credinţa că mâinile acelea dezmierdătoare de sfinţenie sunt ale ale mele. De la uşurinţa cu care m-am lăsat dus  de vorbele lui Ştefan Câlţia în poveste mi se trage. Poate că puţin şi de la frumuseţea dezmăţată a toamnei, ori de la dezmăţul de sfinţenie al  mănăstirii cu pricina-îl rog pe arhiepiscopul Varsanufie să mă ierte, dar vina principală o poartă copilul cu barbă de schimnic ce-a stat pe scaunul de alături. 

Zilele trecute, m-am pomenit cu un telefon de la Ştefan Câlţia. Mă învita să-i vizitez grădinile pe care le-a desenat pentru Dinu Pillat. Le-am găsit într-o galerie - AnnArt - de pe strada Paris. Golite complet de culori, dar pline ochi de mister şi poezie. Filigrane în alb-negru prin care poţi umbla în neştire cu gândul.  Erau însă şi culorile prezente, dar altfel decât în împrejurimile Hurezilor, cuprinse de un fel de răzvrătire. Pesemne din cauza faptului că fuseseră luate de acasă şi aduse la Bucureşti, aşa cum fusese adus şi pictorul. Uite, domnule, mi-a spus acesta când m-a văzut, cum a trebuit să las eu Şona, unde tocmai mă ocupam de făcutul ţuicii, pentru a veni din poveste în lumea reală de aici!

Dar Ştefan Câlţia nu vine niciodată cu mâna goală la Bucureşti. Aduce cu el însăşi povestea. O poveste în care, de oriunde ai fi, te simţi acasă, şi, orice vârstă ai avea, redevii, pentru câteva zile, pentru câteva luni, sau chiar pentru tot restul vieţii, copil. Adică acel mic dumnezeu cu mâini transparente, care trage în joacă peste lume dungi albăstrii de sfinţenie.