Crossing Europe 20. Eșecurile care ne fac (ne)oameni

Competiția lungmetrajelor de ficțiune din cadrul ediției aniversare, a 20-a, a festivalului de film „Crossing Europe” din Linz (26 aprilie – 1 mai 2023) a inclus alte trei filme demne de atenție.

Imagine din „Eșecuri de zi cu zi”, regia Cristina Groșan FOTO Totem Films

Cristina Groșan, cineastă româno-maghiară, a intrat în competiția principală a „Crossing Europe” cu al doilea lungmetraj regizat de ea, „Eșecuri de zi cu zi” („Ordinary Failures”, coproducție Cehia-Ungaria-Italia-Slovacia), film care a avut premiera mondială în secțiunea „Giornate degli Autori” a Festivalului de la Veneția din 2022 (unde Cristina Groșan a fost desemnată „Cel mai bun regizor sub 40 de ani”). Despre debutul ei în lungmetraj, „Lucruri pentru care merită să plângi” (producție integral maghiară), am scris aici. La „Eșecuri de zi cu zi”, scenariul este semnat de scriitoarea cehă Klára Vlasáková, care a și reprezentat echipa filmului la Linz.

Dramaturgic, „Eșecuri de zi cu zi” se înscrie în seria filmelor cu narațiuni discontinue și întrețesute. Într-un oraș oarecare, trei femei de vârste diferite (o adolescentă neînțeleasă, o mamă lesbiană nesigură și o recentă văduvă aproape de pensionare) se intersectează în ziua ce aduce sfârșitul lumii (cel puțin așa cum o cunoaștem). Apocalipsa nu este explicată, există doar sugestii că natura și creațiile omului se revoltă împotriva lui. Realizatoarele pun accentul pe psihologia personajelor feminine, o idee esențială fiind despărțirea de trecut, de lucrurile pentru care nu (mai) merită să plângi, și acceptarea – nu cu euforie, ci cu încredere – a viitorului care bate la ușă și nu așteaptă să fie invitat înăuntru. Iar finalul mi-a amintit, inevitabil, de superbul „Melancholia”, al lui Lars von Trier.

Pe lângă notele de distopie apocaliptică, filmul abordează și chestiunea sensibilă a inteligenței artificiale, printr-un câine-robot care-i amintește văduvei de soțul pierdut (și, ca atare, este îngropat, simbolic, în ultimul capitol). La sesiunea de Q&A de după proiecție, am întrebat-o pe Klára Vlasáková dacă a intenționat să asocieze AI-ul cu apocalipsa. Scenarista mi-a răspuns că a interesat-o mai degrabă granița fragilă dintre uman și non-uman, anume artificialul care ajunge să reprezinte mult mai mult pentru posesor. Ceea ce m-a dus cu gândul la „Câinele japonez”, filmul regizat de Tudor Jurgiu pornind de la scenariul scriitorului Ioan Antoci – și acolo, și aici robotul sunt obiecte metonimice ce substituie absența din viața protagoniștilor.

Cu „Eșecuri de zi cu zi”, Cristina Groșan face un mare pas înainte, dovedindu-se capabilă nu doar să construiască personaje și povești captivante și relevante, ci și să dirijeze o producție mult mai ambițioasă (bugetul a fost de 1,6 milioane de euro și bănuiesc că o bună parte din această sumă a ajuns la capitolul VFX, deoarece apocalipsa nu putea arăta oricum pe ecran lat). O cineastă a cărei evoluție merită urmărită.

„Pâine și sare” („Bread and Salt”, Polonia), primul lungmetraj scris și regizat de Damian Kocur, a avut de asemenea premiera mondială la Veneția, numai că în secțiunea „Orizzonti” (unde a obținut Premiul Special al Juriului). Filmul e o dramă de maturizare despre doi frați muzicieni (cei doi interpreți, frați și în realitate, sunt actori neprofesioniști, la fel ca și restul distribuției), a căror gașcă provincială cu înclinații xenofobe intră în conflict cu cei doi musulmani care deschid un fast-food cu kebab în orășelul lor. Principala întrebare pe care și-o pun spectatorii este: când va exploda butoiul cu pulbere? Pentru că, de explodat, nu încape îndoială că va exploda.

Damian Kocur, debutant promițător, semnează și el un film despre acele eșecuri (fratele mai mic ratează admiterea la Conservator, rămânând blocat în urbea lor fără orizont, fratele cel mic nu izbutește să-și exprime sentimentele și, poate, să-și reveleze adevărata identitate sexuală) care înlesnesc, dacă nu chiar provoacă, nenorociri.

„Butterfly Vision” (Ucraina-Cehia-Croația-Suedia), debutul lui Maxim Nakonehni, selecționat în secțiunea „Un Certain Regard” la Cannes 2022, s-ar fi putut numi, parafrazându-l pe Matei Vișniec, „Despre sexul femeii – câmp de luptă în războiul din Ucraina”. Protagonista, expertă în recunoaștere aeriană (de unde numele ei de cod, „Butterfly”), revine la familia sa din Kiev după câteva luni de captivitate într-o închisoare rusă din Donbass (cât de traumatizată e după acele luni, asta n-o poate spune, dar flash-urile/viziunile vorbesc pentru ea) și descoperă terifiată că a rămas gravidă. Eșecul ca soție și mamă o va readuce, în cele din urmă, pe front, singurul loc unde pare a se simți în elementul ei. Eterogenă stilistic, drama cineastului ucrainean vorbește nu doar despre lupta de eliberare a personajului feminin, ci și, prin soțul acesteia, despre naționalismul fanatic. Și, nu în ultimul rând, despre felul cum mass-media și social media ne afectează – adesea iremediabil – viețile.