Criza politică din Republica Moldova: It`s the corruption, stupid! Sau cum au îngropat pro-europenii orice şansă de aderare la UE

Victoria Nuland şi Klaus Iohannis n-au lăsat loc de interpretări: decât anticipate (a se citi „victorie categorică a partidelor pro-ruse”), mai bine „guvern pro-european”. Dar ce mai înseamnă, astăzi, pro-european în schema politică de la Chişinău? Moldovenilor le-a pierit cheful de aderare, după ce politicienii care le-au spus poezia asta frumoasă despre integrare, democraţie, anticorupţie şi stat de drept au fost dovediţi ca adevăraţi mafioţi.

În actuala balanţă geopolitică, corupţia este un păcat mai mic decât simpatiile pro-ruse. Criza care roade de câţiva ani Republica Moldova a fost subtitrată pentru străini mai ceva ca filmele pe vremea lui Ceauşescu. Situaţia este simplă: „pro-europenii” se luptă cu „pro-ruşii”, primii au pălării albe, cum au toţi cowboy-ii buni, ceilalţi negociază cu Putin vânzarea Basarabiei. Binele şi Răul, într-o bătălie epică pentru supravieţuirea omenirii aşa cum o ştim. Este clar pe cine trebuie să sprijinim. Câtă vreme ai pecetea pro-europeană-n frunte, eşti în siguranţă, contează pe noi. 

Înainte însă de a porni orice efort real pentru ieşirea Republicii Moldova din criza în care se afundă, sub privirile României, UE şi SUA de ani - nu de câteva luni, liderii străini care-i sprijină pe pro-europeni trebuie să accepte proverbialul elefant din cameră - sau scroafa moartă din coteţ - şi să recunoască: varianta pro-europeană de astăzi este cumplită. 

Moldovenii sunt acum la al şaptelea premier după schimbarea regimului comunist, în 2009. Doi au fost interimari, trei au avut mandate de câteva luni. Doi au fost marcanţi. Toţi au fost pro-europeni de la prima suflare cu care au depus jurământul. Îi luăm pe rând. 

Vlad Filat (PLDM) a fost aproape patru ani premier, din 2009 până în 2013. Era bine văzut în Uniunea Europeană, politician tânăr, abil, hotărât să bage ţara-n UE. Între timp, ţara l-a băgat pe el în închisoare. Isprăvile lui sunt cunoscute. Acelea care au ieşit la iveală până acum, adică. 

Iurie Leancă (PLDM) a fost succesorul. În mai puţin de doi ani de mandat, a făcut mai multe pentru imaginea Republicii Moldova în UE decât orice alt politician moldovean. L-a caracterizat bun-simţul în relaţiile internaţionale. Din păcate, acelaşi bun-simţ aplicat în relaţiile interne a însemnat, în realitate, o atitudine prea permisivă faţă de cei cu care, în cel mai fericit caz, împărţea puterea. Deşi nu este implicat direct în nicio afacere cu iz penal, faptul că în timp ce era premier s-au încheiat unele dintre cele mai păguboase contracte pentru ţară, dar benefice pentru colegii săi, i-a ştirbit imaginea. 

Chiril Gaburici (neafiliat) s-a chinuit aproape şase luni, cât a fost premier, să ne convingă că a terminat liceul, că a luat Bacalaureatul şi că este un tehnocrat în cel mai pur sens al cuvântului: nu lucrase la stat, ci condusese mari companii, nu era afiliat politic, voia doar să pună umărul la construirea statului. Şi-a dat demisia după ce s-a dovedit că şi-a falsificat diploma de liceu şi nu a dat Bac-ul. 

Natalia Gherman (PLDM) a asigurat un interimat de-o lună, Valeriu Streleţ (PLDM) şi-a dat demisia după ce PDM-ul lui Plahotniuc a iniţiat şi votat o moţiune de cenzură, Gheorghe Brega (PL) a asigurat interimatul până acum, când Pavel Filip (PDM) a fost numit să formeze noul guvern. Filip a fost soluţia de avarie după ce Plahotniuc, care a fost propus de două ori consecutiv de majoritatea parlamentară, a fost respins de preşedintele Nicolae Timofti. 

Toţi au fost pro-europeni. Toţi s-au pozat cu lideri europeni şi americani, toţi au vorbit la summiturile europene despre meritele vinului moldovenesc, iar acasă s-au întors şi-au povestit cum muncesc necontenit pentru a bifa lista de cerinţe pentru aderare. Şi, într-un caz clasic de operaţie care a reuşit, doar pacientul s-a încăpăţânat să răposeze, Republica Moldova a semnat acordul de asociere cu UE, a fost scoasă la careu şi dată exemplu celorlalţi elevi din Parteneriatul Estic, „Uite, se poate!”. Nimeni nu poate fi atât de naiv încât să trateze criza din Republica Moldova drept una izbucnită de câteva luni. Este, de fapt, o criză continuă după 2009. Pro-europenii n-au făcut altceva decât să ducă mai departe sistemul putred moştenit de la comunişti, schimbând doar strategia de PR şi extinzând lista partenerilor de afaceri şi spre Vest. În niciun caz legăturile cu Estul n-au fost întrerupte, iar asta sub acoperirea perfectă - politica statului mic, care trebuie să fie prieten cu toţi vecinii puternici. 

Acum, spoirea unor alianţe „pro-europene” noi, formată de aceleaşi feţe, aceleaşi partide, dar primenite şi gata de-o nouă rundă la putere nu face decât să deturneze orice ideal european care, fragil, încă mai găseşte susţinere în rândul moldovenilor. Degeaba se desprind partide din organizaţiile non-guvernamentale care, cu naivitate, aruncă scoruri umflate privind dorinţa moldovenilor de a se uni cu România. Adevărul este că, şi în cazul în care cea mai entuziastă prognoză (de peste 20% în favoarea unirii) ar fi reală, tot n-ar fi de ajuns. Adevărul este că sprijinul pentru pro-ruşi este mult mai ridicat. Un sondaj publicat astăzi privind intenţia imediată de vot (dacă duminica viitoare ar avea loc alegeri parlamentare) arată că principalele două partide - care nu mai sunt de mult PDM-ul lui Plahotniuc şi PLDM-ul lui Filat, ci Socialiştii lui Igor Dodon şi Partidul Nostru al lui Renato Usatâi - ar aduna 31,7% din voturi. Dacă s-ar uni şi cu Partidul Comuniştilor lui Voronin (ceea ce au făcut deja, în ciuda declaraţiilor de ură eternă pe care şi le aruncă - un exemplu relevant sunt protestele comune organizate de cele trei partide atunci când Usatâi a fost exclus de Curtea Cosntituţională de la alegerile parlamentare din noiembrie 2014), scorul creşte la 36,9%. 

Cealaltă tabără nu poate strânge un asemenea scor nici măcar dacă toate partidele declarate pro-europene s-ar uni - ipoteză mai improbabilă decât returnarea miliardului furat din bănci. Mai exact, toate cele opt partide pro-europene din Republica Moldova ar obţine, împreună, 33,4%. Şi nimeni nu-i poate învinovăţi pe moldoveni că le e lehamite când aud de aderare. Cei care le-au spus poezia asta frumoasă din 2009 încoace sunt mafioţi dovediţi, implicaţi în cele mai răsunătoare şi vizibile tunuri care au făcut ca ţara să sărăcească vizibil de când cu schimbarea comuniştilor de la putere. 

Degeaba se formează, o dată la câteva luni, o nouă coaliţie zisă pro-europeană, cu nume cât mai atotcuprinzătoare, suficiente pentru a acoperi toată democraţia, toată anticorupţia şi toată depolitizarea asociate, încă, de o parte a societăţii cu aderarea la UE. Pentru că o altă parte, care a crescut firesc şi constant în ultimii ani, aude doar „Plahotniuc” şi „Filat” atunci când cineva le vorbeşte despre aderare şi pro-europeni. 

De aceea,  înainte de a sprijini orice forţă politică existentă în Republica Moldova, orice actor terţ - că vorbim de statul vecin România, de partenerii Uniunea Europeană şi SUA - trebuie să aibă un mesaj în primul rând în sprijinul luptei anticorupţie şi abia apoi, dacă fraza nu devine oximoron, şi pro-european. Altfel şi ei riscă să-şi piardă orice urmă de credibilitate în faţa moldovenilor, exact aşa cum au pierdut-o liderii pro-europeni pe care-i sprijină străinii. Iar mesajele lor pro-europene ajung material de propagandă pentru un partid care, deşi suficient de puternic în Parlament pentru a-şi impune un candidat la funcţia de premier, nu strânge mai mult de 6,3% din voturile moldovenilor şi este controlat de cel mai puternic oligarh moldovean.