Criza de la ONB

În romanul lui Prévost, Manon moare din cauza oamenilor din vârful puterii, care, după ce au folosit-o, exploatându-i slăbiciunea pentru lux, se descotorosesc de ea, umilind-o, aruncând-o în închisoare, deportând-o.

Fie că este vorba de M. de B... – fermier général (un fel de şef al ANAF de azi) ca în roman, sau de Geronte di Ravoir – cassiere generale ca în opera lui Puccini, sau de nobilii imaginaţi de Massenet, Brétigny şi Guillot de Morfontaine (devenit Monsieur G.M. în coregrafia lui MacMillan), aceşti bărbaţi care încă mai pot (precum Falstaff) şi care deţin pârghiile de putere şi de bani pentru a-şi satisface dorinţele calcă în picioare frumuseţea, schimbă nepăsători destinele unor tineri şi apoi dispar din istorie. Cea care supravieţuieşte este povestea victimei, iar numele lor rămâne asociat doar cu ideea de rău. Iată metafora ultimei săptămâni, la un pas să se termine exact ca în poveste. În rolul lui Manon a fost Opera Naţională Bucureşti, ba chiar baletul Manon însuşi, în timp ce omul puterii a fost ministrul culturii, Vlad Alexandrescu.

Ministrul culturii poartă răspunderea pentru greşelile unei săptămâni întregi, la capătul căreia imaginea sa are de suferit, până la punctul în care ar putea fi puse în discuţie competenţele domniei sale în calitate de manager.

În primul rând, ministrul a greşit când a decis pe neaşteptate să schimbe conducerea interimară a ONB cu o alta, tot interimară. Momentul a fost ales dezastruos: în mijlocul stagiunii de primăvară, în mijlocul unei serii de spectacole de balet cu un succes fenomenal. Modul netransparent în care a decis  (foarte nespecific acestui ministru, care a obişnuit opinia publică să fie chiar obositor de prezent în media) a contrariat. Cineva mi-a spus înfrigurat: „Aşa ceva nu s-a mai pomenit, e un precedent grav”. Din păcate s-a mai pomenit, iar precedentele sunt staliniste, prea numeroase şi prea dureroase ca să le mai amintim aici pe toate. Cu siguranţă că ministrul culturii nu-şi putea dori nici o asemănare cu aşa ceva. Transparenţa părea un concept nu doar frumos, ci şi implicit în activitatea sa de până atunci. De ce a renunţat la ea? Are rost să amintesc de anunţul privitor la demisie pe care Kasper  Holten, Director of Opera la Royal Opera House, l-a făcut cu un an în avans faţă de data efectivă a plecării? Că oriunde în lumea de business există o tranziţie între vechiul şi noul management al unei firme? Dacă schimbarea interimarului George Călin (căruia nu i s-a reproşat nimic în mod public şi se pare că nici în particular) era necesară, atunci de ce nu s-a aşteptat până la finalul stagiunii? Sau măcar de ce numirea domnului Soare nu s-a anunţat acum, dar cu dată efectivă de preluare a puterii la finalul stagiunii? Ar fi fost timp suficient în care cei doi să regleze întregul transfer de autoritate.

Dar asta nu este tot, e doar începutul unul lanţ de greşeli. Interimatul la ONB are nişte condiţii, pe care majoritatea publicului nu are cum să le sesizeze. Directorul interimar nu vine cu un program personal. Neavând un mandat deplin, el nu poate avea o agendă proprie validată; interimarul este obligat să ducă la bun sfârşit proiectele şi programul directorului permanent, actualmente suspendat. În aceste condiţii, e imposibil de înţeles de ce a fost ales ca nou interimar un om care este cunoscut ca adversar al directorului. Nu are nicio importanţă acum cine avea dreptate în diferendumul (pe linie managerială!) dintre Răzvan Dincă şi Tiberiu Soare, atunci când acesta din urmă a ales să plece de la ONB. Cu atât mai greşit este să pui să continue un program pe cineva care nu crede în el. Mai mult, echipa care se contura în jurul dlui Tiberiu Soare conţinea nume de persoane care aveau o istorie controversată cu directorul suspendat. De ce nu a luat în calcul nume care să nu aibă legătură cu idiosincraziile vreunei tabere? Nu existau? Ba da.

Efectele greşelii de a desemna opoziţia să continue politica puterii (pusă în paranteză doar) s-au văzut imediat. Tiberiu Soare a început prin a lua măsuri împotriva omului zilei, Johan Kobborg, un nume aflat pe buzele tuturor după primele spectacole cu Manon. Nu un exces de precizie pe website-ul Operei era problema, ci faptul că s-a început tocmai de acolo, stârnind perplexitate. Cum perplex a rămas şi Johan Kobborg, până la punctul în care a dispărut complet, tăind orice cale de comunicare. O strategie perfectă, întrucât cei care păreau atât de puternici dimineaţa s-au trezit apoi că au vorbit impostat şi găunos toată ziua, fără să primească înapoi nici o replică a adversarului (demonizat deja ca impostor). Or, când vorbeşti răstit dar în gol, la sfârşitul zilei nu poţi fi decât ridicol. Şi comentariul lui Norman Lebrecht a căzut ca o ghilotină: There’s only one boss now in Bucharest. Just like the old days. (Există un singur şef acum la Bucureşti. Exact ca în „vremurile bune”).

Aşa-zisul război al declaraţiilor, rămas multe zile unidirecţional dinspre Putere spre liderul baletului de la ONB, a fost aspru taxat de către presa internaţională (unde îl doare cel mai mult pe ministru) dar şi de cea internă, mişcată de soarta artistului oprimat de obtuzitatea birocratică. Evident că statutul lui Johan Kobborg în organigramele de stat era ultima problemă a ONB şi a lui Kobborg însuşi.

Şirul greşelilor, devenite între timp erori uimitoare de comunicare, nu se opreşte aici. Vlad Alexandrescu lansează chemări la reconciliere pe care le transmite tardiv de pe adresa de mail personală. Pare lipsit de importanţă, dar pentru lumea corporatistă, de unde speră acelaşi ministru să vină donaţii generoase pentru achiziţionarea Cuminţeniei pământului, este un detaliu care nu inspiră încredere, ci amatorism. Sau, dacă ar fi să privim inisistent la partea plină de pe fundul paharului, ar putea inspira şi milă, ceea ce ar rima oarecum cu ideea de donaţie, dar nu cu una consistentă.

În final, sistemul a cedat de frica dezastrului care se profila la orizont: reprezentaţiile cu Manon compromise, retragerea drepturilor pentru prezentarea coregrafiilor lui Kobborg (ca şi cum ne-am fi întors brusc pe vremea lui Ion Iliescu, când Andrei Şerban era alungat de la TNB), Alina Cojocaru, starul absolut al baletului românesc, ameninţând că nu va mai dansa la Bucureşti, o echipă de balerini tineri care protestau deznădăjduiţi şi lista e şi mai lungă în ceea ce priveşte efectele colaterale.

Că dl Alexandrescu nu şi-a imaginat ce efecte va produce o simplă semnătură pe un ordin ministerial, necunoscând lumea operei, nu e impardonabil. Nu este obligatoriu ca un profesor de limba şi literatura franceză să cunoască în detaliu ce înseamnă orice domeniu cultural şi nici mecanismele interne ale unui teatru liric. Grav este că domnia sa are un consilier special pentru probleme de operă, pe dl Rareş Zaharia, care ar fi putut să-i dea sfaturi competente şi n-a făcut-o, fiind el însuşi interesat să se transfere la ONB într-o funcţie de conducere. Şi cred că acest consilier ar trebui să plătească, prea seamănă cu Paolo Albiani din Simon Boccanegra.

Criza s-a dezamorsat, cel puţin în aparenţă, prin retragerea pe o poziţie secundă a lui Tiberiu Soare şi prin numirea dirijorului Vlad Conta ca nou interimar la ONB, de data aceasta un om al echilibrului. Rămâne de văzut dacă dl Soare, care a învăţat o lecţie dură despre umilinţă, va rămâne în această nouă poziţie, căci în trecut a plecat de la alte instituţii pentru motive mai neînsemnate. Şi deocamdată, se pare că Manon a reuşit să scape de destinul pe care i l-a prezis Prévost.

Rămâne însă o imagine urâtă a ministrului culturii, mai ales în plan internaţional, în mediul artistic. Căci dacă luptele sale pentru patrimoniul arhitectural al României au o rezonanţă vie în opinia publică locală, gafa de la ONB nu va fi uitată uşor, punând sub semnul întrebării pentru multă vreme seriozitatea atitudinii faţă de cultură a autorităţilor româneşti.

Articol publicat pe blogul Despre Opera