Critică şi sensibilitate

Cu versurile lui Paul Valéry „Patience, patience, patience dans l’azur/ Chaque atome de silence est la chance d’un fruit mûr“ am făcut cunoştinţă demult, pe vremea când eram încă student, la cursurile de Literatură franceză ale doamnei Rodica Baconsky. Îmi plac în sine, ca versuri, ca poezie, dar le socotesc şi suportul unor excelente exerciţii de fonetică. Le citez adesea.

Le menţionez şi acum, la începutul recenziei consacrată cărţii „Despre dictatori şi alţi demoni“, scrisă de Cristina Rusiecki, un „jurnal de repetiţii“ pentru spectacolul cu piesa „Julius Caesar“  de la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu“ din Timişoara. Spectacol ce a avut premiera într-un 15 decembrie, zi cu valoare simbolică pentru istoria oraşului, dar şi pentru aceea a Revoluţiei române din 1989. Mai exact în 15 decembrie 2010. Spectacol pe care eu l-am văzut în 14 ianuarie anul următor. Folosesc respectivele versuri, cu toate că ştiu că repetiţiile mizează mult pe răbdare, însă numai liniştite nu sunt şi nici nu se consumă în zile ce „te semblent vides/ et perdus pour l’Univers“, cum glăsuieşte aceeaşi poezie. Mă încăpăţânez totuşi să recurg la ele căci mi se pare că, dincolo de amendamentele menţionate mai sus, Valéry surprinde ca nimeni altul aşteptarea. Poate că numai Racine, în piesa lui, „Bérénice“, mai izbutea asta. Iar „Despre dictatori şi alţi demoni“ (Teatrul Naţional „Mihai Eminescu“, seria „Atent“, Timişoara, 2013) e, cred, înainte de toate, o carte despre aşteptare. O aşteptare, e drept, nicidecum calmă fiindcă niciun spectacol de teatru nu se zămisleşte din calm. O aşteptare încordată, o aşteptare marcată de căutări febrile, de bucuria găsirii unor soluţii care pot să pară a doua zi eronate, aşa că sunt aruncate la coş şi se trece la alte căutări până când rezolvarea ce pare optimă se întrezăreşte şi se impune.

Repeţia, scria George Banu în capitolul „Repetiţia sau Autoportretul regizorului cu grup“ inserat în cartea „Repetiţiile şi teatrul reînnoi t- secolul regiei“ pe care tot George Banu a coordonat-o şi care a apărut în 2009 la editura bucureşteană Nemira, „este un interstiţiu, un entre-deux, şi în momentul traversării acestui vad care separă textul de scenă aventurile abundă, personalităţile se dezvăluie, comunităţile se constituie sau explodează, pe scurt, procesul de creaţie e acompaniat de fapte de viaţă în chiar inima teatrului.“

Cartea Cristinei Rusiecki se suprapune perfect definiţiilor cuprinse în mai sus-citata frază a lui George Banu. Traversarea textului către scenă a fost, în cazul pe care îl documentează volumul, mai pregnantă şi un pic mai sinuoasă decât se întâmplă de obicei căci ea s-a bazat pe o partitură, pe un scenariu anume concepute pentru necesităţile viitorului spectacol. Partitură şi scenariu ce au avut drept punct de pornire o nouă traducere datorată lui Peca Ştefan. Era vorba despre un scenariu ce şi-a propus să dezvolte, să amplifice caracterul politic al piesei lui Shakespeare.

Sigur, toată lumea ştie că „Iulius Caesar“ e cea mai politică dintre piesele marelui Will. Că e concepută asemenea unei meditaţii tumultuoase pe tema puterii şi a destrămării acesteia şi că e bazată pe reflecţia asupra mijloacelor de care se slujesc cei ce urmăresc anihilarea unei anumite forme de putere, a unui anumit dictator. Numai că respectivul caracter politic s-a dorit a fi prezentat încă şi mai apăsat, poate chiar mai violent ‒ termenul cheie din vocabularul lui Hausvater e „energie“ ‒ în spectacolul a cărui naştere o radiografiază cele nouă fişe de observaţie din volum.

Un shakespearolog polonez pe nume Andrzej Žurowski sesiza, într-un amplu şi pertinent eseu (cf. „Citindu-l pe Shakespeare“, Fundaţia Culturală Camil Petrescu & Revista „Teatrul azi“, Bucureşti, 2010), că în această scriere ce marchează trecerea dramaturgului de la cronica istorică naţională la tragedia romană „ceasul lui Shakespeare funcţionează mai repede chiar decât s-a întâmplat în realitatea istorică.“ Când am comentat spectacolul, în paginile revistei „Teatrul azi“, am remarcat că ceasul lui Alexander Hausvater bate chiar cu încă şi mai multă putere, acele i se învârt nebuneşte, acţiunea se comprimă. Cartea pe care o recenzez acum arată cum s-au înfăptuit respectivele fenomene. Şi mai arată cum a făcut regizorul să îi implice necondiţionat în aventura propusă de el pe componenţii unei distribuţii preponderent tinere, componenţi care, în momentul începerii repetiţiilor, i-au declarat criticului intrus, celui venit să îi observe şi să le consemneze munca, un critic ce a ştiut să se facă acceptat ba chiar cooptat în echipă, că nu sunt interesaţi de politică, că aceasta ori îi lasă reci ori îi dezgustă.

Da, citind cartea, am băgat de seamă că în repetiţiile la „Julius Caesar“ s-au dezvăluit personalităţi, aşa după cum scrie George Banu. Oameni, actori pe care îi cunosc şi eu destul de bine, mi s-au părut aici altfel. Iar acest altfel se precizează progresiv, atât în micro-interviurile cât şi în fragmentele de jurnal inserate în carte. Dacă pe Răzvan Mazilu l-am regăsit la fel de serios şi de implicat cum îl ştiu din 1995 încoace, dacă pe Cătălin Ursu îl regăsesc etern minuţios şi mereu obsedat de detalii şi de „de ce“-uri, dacă pe Alina Ilea o reîntâlnesc tot la fel de reflexivă precum mi-a dezvăluit-o un alt „jurnal de repetiţii“, cel alcătuit de Gianina Jinaru-Doboş, pentru spectacolul „Interzis accesul animalelor“ (Timişoara, 2012), dacă nu mai e pentru nimeni o revelaţie că Doru Iosif e şugubăţ pe faţă, dar foarte profund în realitate sau că Ion Rizea e un extraordinar „om al datoriei“ ori că Ana-Maria Cojocaru e însăşi imaginea profesionalismului excelent temperat, marile revelaţii sunt etern surâzătorul şi netulburat optimistul Victor Manovici, ce apare acum măcinat de întrebări şi de căutări, aparent recalcitrantul şi veşnic jucăuşul Călin Stanciu jr., care sunt sigur că va deveni într-un viitor apropiat un mare actor la fel cum va fi şi frumosul Matei Chioariu şi – hélas ‒ Ioan Strugari (Uţu), cel pentru care Lucius a fost ultimul rol din nedrept de scurta lui viaţă şi carieră.

„Despre dictatori şi demoni“ e, deopotrivă, o carte a surprinderii constituirii comunităţilor. Ceva în care Hausvater este expert, un dat ce s-a văzut încă de la primul lui spectacol din România, cel cu „…au pus cătuşe florilor“ de la Odeon şi s-a reconfirmat şi cu prilejul montării „Athénée Palace“, întâia sa montare de la Naţionalul timişorean. Actorii şi nu numai actorii (o dovedesc zicerile scenografelor Dobre-Kóthay Judit şi Velica Panduru, ale regizoarei tehnice Valentina Cotinschi, ale sufleurei Iudith Reinhardt, ale light-designer-ului Lucian Moga,ale compozitorului de muzică de scenă Yves Chamberland, ale foarte bunei şi devotatei secretare literare Codruţa Popov) cred în regizor, cred în munca alături de el. Ba, mai mult, şi-o doresc deşi le e tuturor limpede că nu va fi nicidecum uşor. Aşa de tare cred cu toţii în Alexander Hausvater încât nu prea poţi să îi convingi că nu întotdeauna rezultatul e cel dorit.

Revin la George Banu şi la ceea ce scrie el în cartea „Repetiţiile şi teatrul reînnoit- secolul regiei“. „A vorbi despre repetiţii înseamnă a fi sensibil la o mărturisire venită din interior, niciodată completă, uneori amnezică (uităm eşecurile sau crizele), mărturisire al cărei interes constă atât în descoperirea datelor de fabricaţie, cât şi în amintirea acelor tentative, cuvinte sau gesturi care nu au răzbit pe scenă, dar care deseori au activat imaginarul, iar alteori l-au paralizat.”

De o astfel de sensibilitate se dovedeşte capabilă Cristina Rusiecki şi ea e cea ce îi îngăduie să facă din „Despre dictatori şi alţi demoni“ „Julius Caesar- jurnal de repetiţii“- o carte importantă. Care stă frumos în vecinătatea altora, nu multe, dar de care dispunem acum, Precum cea întocmită de Marta Petreu şi Roxana Croitoru pentru „Hamlet“-ul de la Cluj al lui Vlad Mugur, de Patrel Berceanu „Titus Andronicus“, înscenat la Craiova de Silviu Purcărete, de Monica Săvulescu ‒ Voudouri pentru legendarul şi pe nedrept ucisul „Lear“ al lui Radu Penciulescu.

Cristina Rusiecki- Despre dictatori şi demoni- Jurnal de repetiţii, Teatrul Naţional „Mihai Eminescu“ din Timişoara, seria atent, Timişoara, 2013.