Credinţa voluntar obligatorie

Nimeni nu a putut, până azi, să explice de ce, în şcoli, avem ore cu titulatura „religie“ şi nu „catehism“. Adică de ce ne mai prefacem că oferim, sub titulatura pompoasă de „religie“, altceva decât dreptul fiecărui cult de a-şi apără şi promova crezul şi politica.

Eu credeam, acum douăzeci de ani, că le vor fi înfăţişate copiilor, una câte una, minunile şi legendele lumii. Parcă vedeam, cum se vor înfiora puştii imaginându-şi lumea cocoţată în cârca unui elefant sprijinit pe patru broaşte ţestoase. Sau cum vor fi visat fetiţele, admirându-le ba pe Afrodita, ba pe Artemis. Tocilarii ar fi meşterit un şarpe cu pene, iar romanticii ar fi refăcut lupta dintre Ra şi Osiris. Cei viteji s-ar fi delectat cu Ghilgameş ori cu aventurile lui Thor. Istoria credinţei şi gândirii religioase e plină de minunăţii. Toate aşteaptă să fie recunoscute, redescoperite, că sunt memoria mitologică a speciei umane. Ei, aş, ţi-ai găsit! Toate-s viclenii papistaşe, închipuiri diavoleşti, erezii. În loc de o deschidere a minţii şi a visării, şcoala românească a cunoscut practica îndoctrinării. N-am să spun că s-a făcut în pofida părinţilor, sau mai exact, împotriva tuturor părinţilor. Dimpotrivă, mulţi au considerat să deprinderea doctrinară timpurie face bine. Că, dacă eşti într-un grup, nu trebuie să-ţi mai baţi capul cine eşti şi de ce. Pentru BOR a fost aur curat. Astfel şi-a câştigat aliaţi nesperaţi în lupta pe care o dă cu celelalte culte, pentru monopol, influenţă politică şi constituirea un corp solid de practicanţi. Din clipa în care, odată cu alfabetul, deprinzi obiceiurile unui cult, acesta devine o a doua natură. Numărul fanaticilor creşte, deopotrivă cu intoleranţa. O să mă întrebaţi cui foloseşte o societate închistată, nepermisivă? Păi, în primul rând, corpului bisericesc, care îşi vede asigurată prosperitatea şi supravieţuirea.

Atenţie, nu vorbesc aici despre credinţă, ci despre instituţii şi reglementări. Recentul protocol încheiat între statul român şi BOR pune în ecuaţie, deşi sugerează contrariul, exact libertatea religioasă. Adică posibilitatea de a alege. Îmi permit să cred că credinţa nu se învaţă, ci se dobândeşte, după ce realitatea şi istoria îşi decartează datele. Abia când ajungi să vezi lumea cu ochii tăi, să fii întreg la minte, decizi, în cunoştinţă de cauză, ce drum urmezi în viaţă. Ăsta ar fi idealul. Dar e un ideal otrăvit pentru instituţiile religioase. Închipuiţi-vă că miliarde de oameni ajunşi la maturitate şi-ar hotărî singuri şi nesiliţi de nimeni destinul religios. Nicio credinţă, oficială sau marginală, nu ar mai fi sigură de nimic. Ar fi un haos. Catedrale, funcţii, domenii şi-ar pierde peste noapte raţiunea de a fi. Nu-i aşa că nu-i admisibil? Păi, nu. Şi ce-i de făcut? Atunci, cu siguranţă, noi, instituţiile, ne asigurăm contingentele de adepţi înainte ca viitorii cetăţeni să poată decide.

Nu are importanţă că abandonul şcolar, violenţa, pornografia, tâmpenia însăşi cuceresc pas cu pas şcolile. Aprindem o lumânare sfinţită şi trece. Ca să înţelegeţi de ce e secret protocolul dintre MEN şi BOR, putem imagina o scenă de teatru. Unul electoral-economic. Îmi dai, îţi dau. „Ce-mi dai?“ „Păi, vreo trei milioane de copii.“ „Bun, da' tu ce-mi dai?“ „Eu? Eu îţi dau un milion de voturi.“ „Cum aşa?“ „Păi, cei pe care mi-i dai tu votează cum vreau eu, adică cu tine, amice.“ „Straşnic!“