Credinţa în vremea carantinei

În august 2014 am decis să merg în Afganistan în cadrul unei misiuni UNDP de audit electoral. Într-o dimineaţă, am fost informaţi că nivelul de ameniţare a fost ridicat de la „Low“ la „Moderate“.

Eram încă în "tabăra" unde eram cazaţi şi ne pregăteam să mergem spre sediul Comisiei Electrorale. O colegă întreabă pe unul dintre experţii de securitate dacă asta înseamnă că trebuie să poarte vesta anti-glonţ şi cascheta. Răspunsul "secursitului" a fost că el nu poate face nicio recomandare. Rolul lui este să ne pună la dispoziţie măsurile de protecţie, să se asigure că ştim să le folosim şi să se asigure că suntem informaţi cu privire la nivelul de ameniţare. Securitatea noastră este responsabilitatea noastră individuală şi deciziile ne aparţin.

Am avut de-a face până acum cu două abordări diametral opuse în securitate: abordarea "paternalistă", în care organizaţia dictează explcit ce ai voie şi ce nu ai voie să faci şi în care, în general, trebuie să ceri voie dacă vrei să faci cam orice ce nu este direct legat de activitatea pentru care eşti acolo; şi abordarea "liberală", în care poţi să faci cam orice, dar ai obligaţia să informezi şi ţi se pune în vedere că, în cazul anumitor activităţi, ieşi de sub umbrela de securitate a organiziţiei şi eşti pe cont propriu. Există situaţii şi situaţii, şi o abordare sau alta este de preferat în funcţie de context. În general, abordarea paternalistă tinde să nască mai multe frustrări deoarece este prost explicată de organizaţiile care o preferă şi, de multe ori, există o discrepanţă între restricţiile impuse şi realitatea de pe teren (abordarea paternalistă tinde să fie excesiv de precaută). Abordarea paternalistă este fezabilă în misiunile scurte, de ordinul a 2-3 săptămâni - pe termen lung frustrările se acumulează şi tentaţia de a te furişa creşte; organizaţiile care o folosesc aranjează ocazional "supape" (de tipul unei vizite la piaţă sau o cină în oraş) pentru a diminua tensiunea. Dincolo de toată această teorie, diferenţa fundamentală dintre cele două abordări este aceea că una dintre ele transmite mesajul "eşti în siguranţă dacă stai în această pătrăţică desenată de noi", iar cealaltă "oriunde te afli există riscuri de un fel sau altul, asumă-ţi riscuri responsabil, cască tot timpul ochii şi fii pregătit".

În caz că nu v-aţi prins deja unde bat, este vorba despre noaptea de Înviere. Nu sunt un fan al BOR şi privesc sărbătorile religioase mai degrabă ca pe nişte tradiţii, fără să mă raportez la încărcătura lor religioasă. Dar îmi este limpede că mulţi dintre concentăţenii mei (chiar dacă nu mulţi dintre cei care citesc asta) acordă o importanţă mult mai mare laturii religioase. Mi se pare problematic că statul a decis pentru toată lumea că e mai important să nu se expună riscului de îmbolnăvire decât să îşi satisfacă o nevoie spirituală. Experienţa spirituală a Învierii a fost redusă la aprinderea unei lumânări. Nu sunt nici religios, nici expert în teologie, dar îmi este destul de clar că în cele spirituale ritualul contează cel puţin la fel de mult ca rezultatul. Sper că cei care susţin cel mai vocal separaţia stat-biserică au gustat ironia "patrulelor" mixte MAI-BOR care vor împărţi Lumina.

Pandemia este, totuşi, pandemie şi un virus presupune nu doar riscul de a te infecta. Presupune şi riscul să îi infectezi pe alţii. Îţi poţi asuma riscul de a te infecta, nu poţi risca să îi infectezi pe alţii. Ăsta este riscul lor să şi-l asume, dacă vor. Eu, care respect izolarea la domicliu, le-am explicat părinţilor când şi pe unde umblu şi i-am întrebat dacă vor să îi vizitez sau să mă abţin. Pe modelul suntem cu toţii majori şi vacinaţi. Noi am decis că segregarea pe familie are mai mult sens decât izolarea strictă. Evident, există situaţii mai complicate, unde există soţi, soţii, copii, nepoţi, bunici, boli cronice, etc. Dar ideea de bază e aceeaşi: astea sunt riscurile, astea sunt măsurile de prevenţie aplicate, le ştim cu toţii şi decidem. Pentru naşa mea care are aproape 90 de ani izolarea atârnă mai greu decât toate bolile pe care le are la un loc. De la o anumită vârstă, e greu să convingi un om că sănătatea aia aşa şubredă cum o are e mai importantă decât gura de aer sau rutina preferată. Că tu eşti (mai) tânăr şi altă perspectivă. Zic să protejăm bătrânii fără să-i infantilizăm. Să le respectăm alegerile, chiar dacă nu suntem de acord cu ele; marea majoritate nu sunt încă senili, decid în cunoştinţă de cauză. Tataie, problema e aşa: matale eşti la grupa de risc, cel mai bine e să stai acasă. Dacă ai chef de plimbare, ia-ţi o mască şi vezi că două săptămâni nu-l vezi pe ăla micu'. Că, nah, de viaţa ta eşti responsabil matale, de viaţa lu fi-miu sunt responsabil eu şi eu nu vreau să îmi asum acest risc. A, şi nici nu mai intru la tine, îţi las sacoşa la uşă. Dacă te îmbolnăveşti, te duci singur la spital. Ai grijă să nu mori, că n-are cine să te îngroape. Pe modelul suntem cu toţii majori şi vacinaţi.

Am putea să organizăm noapte de Înviere şi altfel:

1. Facem o listă cu bisericile care au curte/spaţiu în exterior de minim X mp. Astea sunt singurele biserici care vor putea să ţină slujbă de Înviere şi doar afară. Cu aplicarea regulilor de distanţă între participanţi, la a căror respectare veghează forţele de ordine care oricum sunt mobilizate în noaptea de Înviere. Durata slujbei este 15 minute. Cu siguranţă Preafericitul va putea să facă un mesaj mai concis şi preotul să desfăşoare în faţa enoriaşilor doar partea esenţială a ritualului.

2. Explicăm frumos cetăţenilor că, dacă e musai să meargă la biserică, o va putea face doar un membru al familiei. Dacă stai la bloc, vă organizaţi pe etaje sau pe scări, într-un binevenit exerciţiu de community-building, şi aveţi grijă să primească lumină şi cei în vârstă. Rugaţi-i voi, vecinii lor, să rămână acasă. E mai de impact decât să-i roage Ministrul de Interne de la televizor. Evident, dacă eşti deja în izolare sau carantină rămâi acolo.

3. Reamnintim că regulile de distanţare socială se aplică şi la mersul pe stradă şi rugăm oamenii să meargă la biserica cea mai apropiată, nu la cea preferată.

Se vor îmbolnăvi unii oameni dacă facem aşa? Probabil că da. Câţi? Habar nu avem. Dar aceleaşi lucuri sunt valabile şi în cazul schemei propuse de autorităţi. Riscurile, de obicei, nu pot fi eliminate. Pot fi doar gestionate. Dar pentru a gestiona riscuri este nevoie să percepi nunaţe de gri şi să ai o minimă toleranţă la incertitudine. Văd deja multe comentarii cum că este o idee proastă să se umble cu Lumina din bloc în bloc. Dacă nu eşti de acord, nu trebuie să cobori şi tu. Coboară aceia care consideră că e mai important să ia Lumina de la preot. Contează ce fel de responsabilitate vrem să cultivăm: responsabilitatea respectării cu stricteţe a normelor decise sau responsabilitatea acţiunii responsabile într-un context cu riscuri şi incertitudine? Să cultivăm responsabilitatea, cu toate nuanţele ei de gri, nu simplificările în alb şi negru. De siguranţa noastră suntem responsabili noi, nu alţii şi nu statul. Statul trebuie să ne asigure mecanismele şi contextul în care să avem maximul de opţiuni de a ne proteja responsabil. Asta înseamnă restricţii judicioase, care vin din şi cu nuanţe. Asta cere maturitate, de ambele părţi. Nu toţi o avem. Dar trebuie să începem să o cultivăm. Ce credeţi că este mai eficient, amenda de la poliţie sau oprobiul comunităţii?

Ca specie am decis, cândva demult, că nu viaţa este cel mai important lucru în viaţă (sic!). Dacă viaţa ar fi cel mai important lucru, nu am fi construit bărci, maşini, rachete. Nu am fi "descoperit" America şi nu am fi păşit pe Lună. Mai important, poate, nu am fi purtat războaie. Şi nu am fi făcut revoluţii. Viaţa nu poate fi salvată, poate fi doar prelungită. Dar nu are sens să îţi prelungeşti viaţa golind-o de lucurile care îi dau sens. Este ironic cum decidem să ne izolăm din dragostea de aproape şi avem atâta ură pentru cei care nu respectă izolarea cu stricteţea pe care o coniderăm noi de rigoare.