Creatori de evenimente în sălile bucureştene de concert

0
0
Soprana lirica Barno Ismatuleva violonist Alexandru Tomescu colaj articol FOTO aimartists.eu si Mediafax
Soprana lirica Barno Ismatuleva violonist Alexandru Tomescu colaj articol FOTO aimartists.eu si Mediafax

Trebuie să o recunoaştem, relativ recent am fost în adevăr martorii unor evenimente muzicale, momente de interes aparte, evenimente faţă de care atât adeziunea publicului meloman, a celui de specialitate cât şi a muzicienilor performeri înşişi, a fost deplină, a fost unanimă.

Am în vedere concertul Orchestrei Naţionale Radio, ultimul simfonic al lunii martie, concert condus de dirijorul Cristian Măcelaru, avându-l drept solist pe violonistul Alexandru Tomescu în cel de al doilea Concert în sol minor de Serghei Prokofiev. Este o lucrare ce aparţine perioadei interbelice, lucrare de mare forţă interioară, un opus ce reuneşte într-un unic demers atât evoluţia viorii soliste, cât şi acţiunea simfonică în adevăr spectaculoasă a ansamblului. Actul conducerii dirijorale susţinut în acest caz de şeful de orchestră, a definit într-un unic arc întreaga structură a lucrării.

Evident, lucrarea se apropie de structura tradiţională, în acest caz neoclasică a genului; iar cei doi protagonişti, întregul ansamblu, au dovedit elanul unei prospeţimi cu totul antrenante.

Este de remarcat, excursul tematic-melodic, admirabil susţinut de Tomescu într-o veritabilă tensiune expresivă, pare aici a fi fost literalmente încastrat în dimensiunea fermă a evoluţiei simfonice. Celălalt important moment al serii de muzică l-a reprezentat realizarea Simfoniei a V-cea, în do diez minor, de Gustav Mahler, mare opus simfonic al postromantismului european. A fost compusă în primii ani ai secolului trecut, în anii de deplină fervoare romantică postwagneriană.

Este o lucrare extinsă, de episodică evoluţie, a cărei construcţie – să o numesc astfel, a cărei coerenţă rămâne de fiecare dată în sarcina şefului de orchestră. Să fie, oare, acesta motivul pentru care, Sergiu Celibidache, spre exemplu, a evitat să se apropie de discursul muzical mahlerian? A făcut-o de această dată Cristian Măcelaru cel care a imaginat, a găsit resorturile interioare ale susţinerii dar şi dimensiunea reală a acestui opus; i-au fost loiali parteneri, muzicienii ansamblului O.N.R.

Două momente de excelenţă trebuiesc evidenţiate, anume solo-ul iniţial al trompetei ce aminteşte de simfonia beethoveniană în la major şi, de asemenea, celebrul Adagietto, moment a cărui supleţe expresivă defineşte sentimentul însuşi al abandonului în definirea uneia dintre cele mai frumoase pagini romantice.

O seară mai târziu, sub aceeaşi conducere dirijorală, Opera bucureşteană a reluat un titlu, o montare veche; ...de aproape şapte decenii! Madama Butterfly de Giacomo Puccini este titlul cel mai vechi păstrat în repertoriul O.N.B. Este un obicei care stăruie în multe case, anume acela de a reţine în repertoriul curent un titlu, o montare de arhivă care, date fiind calităţile acesteia, rămâne în continuare în memoria publică.

Am revăzut cu special interes această montare – astăzi am numi-o antică! - semnată de regizorul, de profesorul Jean Rânzescu, în viziunea scenografică semnată de Theodor Kiriakoff Suruceanu. Nu pot uita, într-una dintre repetiţiile susţinute pentru studenţi pe scena Studioului de Operă al Conservatorului bucureştean, maestrul Rânzescu insista pe direcţia justificatei desluşiri a muzicalităţii gestului; iar aceasta în deplin acord cu natura însăşi a frazei muzicale intonate. Sunt aspecte pe care le-am regăsit în recentul spectacol. In epocă - ne mai aducem aminte, oare? - titlul original nu putea fi înscris pe afiş şi nici în programele de sală; căci ar fi fost dovada unei ”atitudini” – apreciate pe-atunci ca fiind – cosmopolite şi, în consecinţă, blamate de o manieră drastică de ”conducerea de partid şi de stat” a timpului.

Pe afiş titlul notat era Cio Cio San. Este numele – şi nu porecla americanizată – a personajului. In plus se cânta exclusiv în limba română. Noroc că limba română – limbă latină ca şi italiana – este o limbă în bună parte vocalică, foloseşte intonaţia muzicală predominant vocalică. Montarea a rămas cea tradiţională, în bună parte statică, în bună parte funcţională, o montare îngrijită ulterior de Cătălin I. Arbore. In ciuda unei dereglări iniţiale, întâmplate în fugato-ul corzilor ”la scenă deschisă”, spectacolul s-a bucurat de o coerenţă impresionată pe care dirijorul a ştiut a o induce.

A fost un debut de bun augur pentru Cristian Măcelaru. Este eficient şi inspirator, atent mobilizator atât la nivelul ansamblului orchestral cât şi la nivelul scenei. Momentele dramatice sunt conduse în egală măsură cu forţă expresivă, cu clarviziune. Are în spatele domniei sale o bună experienţă în acest sens, experienţă susţinută pe importante scene americane de operă. In rolul titular, tânăra soprană uzbecă Barno Ismatullaeva a fost vedeta serii! A etalat un aparat vocal robust, în mare parte sigur. Dezvoltă fraze largi bine susţinute de o respiraţie ferm condusă; este o voce amplă de soprană lirică ce face faţă aparatului orchestral. Aşteptările au fost mari pentru momentul central al operei, pentru celebra arie Un bel di vedremo. In plan dramaturgic constituie momentul acelei identităţi revelatoare privind caracterul personajului; a fost bine susţinut. Dar nu a devenit momentul de convergenţă în plan vocal şi dramaturgic. Cred că indecizia o datorăm atât solistei momentului cât şi conducerii orchestrale.

Este un aspect de natură dramaturgică, aspect pe care îl întâlnim şi în actul al doilea al operei pucciniene Tosca; am în vedere celebra arie Vissi d”arte, încredinţată personajului titular. In cazul sopranei-vedetă a recentului spectacol bucureştean, transparenţele timbrale întreţinute cu anume supleţe vocală, urmează a fi dobândite în continuare! Se poate aprecia că Ismatullaeva se află la începutul unei importante cariere. Cu câţiva ani în urmă a obţinut distincţia supremă a concursului BBC-Cradiff; iar actualmente susţine în spaţiul german marile roluri de soprană lirică.

Tenorul Alin Stoica... ; promitea mult cu ani în urmă. De această dată în rolul Pinkerton a avut o evoluţie inegală din punct de vedere vocal, statică în plan scenic, situaţie datorată în bună parte unei constituţii fizice actuale, dobândite, aspect care nu-l avantajează. Nici pe el şi nici evoluţia scenică în care este angajat.

Revenind asupra condiţiei actuale, în bună ascensiune, a colectivului orchestral al operei bucureştene, este bine să ne amintim că numai cu câteva luni în urmă un alt important şef de orchestră, Frédéric Chaslin a condus trei spectacole stilistic diferite, momente ce au avut – şi atunci ca şi acum - un efect benefic asupra ansamblului.

Materialul a apărut anterior în revista România Literară

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite