Crăciun 2015

Sărbătorile de Crăciun de anul acesta găsesc Europa şi întreaga Lume într-o situaţie deloc de invidiat. Anul 2015 a fost marcat în cel mai negativ şi mai profund chip cu putinţă de exacerbarea flagelului ce şi-a făcut simţită prezenţa încă în ultimele decenii ale secolului trecut. Flagel ce rămâne şi în viitor principala primejdie la adresa omenirii şi a civilizaţiei -ameninţarea teroristă.

Secolul al XXI lea însuşi a început sub semnul fatidic al recrudescenţei terorismului internaţional. Totul odată cu atacurile de la 11 septembrie. În acele zile de sânge, de uimire, de revoltă, de groază, s-a făcut auzit, din fericire, mesajul clar al reafirmării necondiţionate a unei hotărâri unanime. Hotărârea refuzului oricărui compromis. A excluderii din start a oricărei înţelegeri, a oricărei forme de negociere cu teroriştii. Mesajul în cauză a venit atât din partea autorităţilor americane cât şi şi dinspre marii decidenţi europeni. Aceştia din urmă prevăzând că genul acesta de ameninţare nu va ocoli deloc Bătrânul Continent şi că o cooperare şi în acest domeniu între America şi Europa este mai mult decât necesară.

S-a mai spus atunci şi că nimic din acel moment nu va mai fi la fel. Nici în America, nici în Europa şi, după cum vedem, nici în alte părţi ale Lumii.

Şi, într-adevăr, nu a mai fost. Uneori chiar din vina celor, lideri europeni sau euro-atlantici, care au încurajat, câteodată peste marginile iertate, acţiuni necugetate. Ale căror consecinţe asupra întregii Lumi nu au ştiut să le anticipeze. Şi, pe cale de consecinţă, nici să le prevină, aşa cum s-ar fi cuvenit şi cum era în fişa postului lor. Consecinţe al căror decont s-a manifestat haotic şi îngrijorător pe parcursul întregului an ce stă să se încheie. Începând cu atacul asupra sediului publicaţiei Charlie Hebdo, continuând cu un noiembrie negru şi încheind cu acţiuni de mai mică anvergură, dar mereu repetate, acţiuni a căror menire este aceea de a induce impresia de nesiguranţă, de instabilitate şi starea de teamă.

Ceea ce s-a întâmplat în primele zile ale lui ianuarie 2015 nu a fost din păcate corect diagnosticat şi evaluat. A contat atunci mai mult impactul emoţional. După cum nu au fost tocmai corect evaluate nici preţul şi nici consecinţele operaţiunilor militare din Libia. De unde evoluţiile din ce în ce mai dramatice din toamna acestui an, evoluţii ce au luat, după cum s-a văzut, cam pe nepregătite şi au pus la grea încercare coeziunea, dar şi esenţa şi chiar rostul construcţiei europene. O construcţie despre care analişti renumiţi nu prea pot spune astăzi cu exactitate cât de solidă mai este. Certă e doar soliditatea hotărârii de nu ceda în faţa terorismului internaţional. O hotărâre pe care s-ar putea clădi o nouă viziune mai articulată, mai optimistă şi- de ce nu? –mai realistă şi mai democratică asupra unităţii europene şi euro-atlantice. Mergând până la o restartare a acesteia.

Preşedintele american din anii de început ai noului secol şi al noului mileniu, George W. Bush, a declarat la puţine ore după ce la 11 septembrie 2001 a fost lovită însăşi inima ţării sale că America se află în plin război. Un război în care s-au constituit instantaneu ca parte, din punct de vedere moral şi material, ca urmare nu doar a Tratatelor de alianţă militară, ci şi din impresionante, naturale şi unanime sentimente de solidaritate umană, toate ţărilor europene şi cetăţenii lor. S-au pronunţat în acest sens chiar şi ţările din afara UE. Inclusiv Rusia lui Putin. Indiferent care au fost, în acest din urmă caz, raţionamentele ce au stat la baza solidarizării. 

Despre război aveau să vorbească di nou, pe tot parcursul anului 2015, mai toţi conducătorii marilor puteri ale Europei şi ale Lumii. De la preşedintele Franţei, François Hollande la preşedintele american Barack Obama. Reiterând ideea că el, războiul va fi unul de lungă durată şi deloc uşor de câştigat.

Războiul împotriva terorismului şi a principalului său generator, Statul Islamic, despre care noi, oamenii de rând, aflăm veşti de la televizor, în regim de breaking news, doar atunci când forţele răului mai pun la cale câte o mârşăvie şi chiar izbutesc transpunerea în practică a planurilor lor criminale provocând stupoare, durere, pagube materiale dar mai ales victime omeneşti nevinovate, s-a dovedit a fi unul extrem de complicat. Mai niciodată previzibil. Lovind, desigur, nu întâmplător în locuri simbolice, cu mare încărcătură emoţională, ale civilizaţiei, culturii, dar şi ale angrenajului politico-militar european, aşa cum s-a întâmplat în urmă cu mai bine de o lună, atunci când Franţa şi Belgia s-au aflat deopotrivă şi la puţine zile una de alta sub teroare şi sub asediu.

Fără doar şi poate, nici Parisul, nici Bruxelles-ul  nu au fost alese la întâmplare. Capitala franceză rămâne, orice s-ar spune, marele, tutelarul semn al spiritualităţii europene, în vreme ce binecunoscutul oraş belgian e locul în care sunt concentrate principalele instituţii de decizie şi de lucru ale Uniunii Europene, dar şi ale NATO.  Complexităţii i se adaugă realitatea că, cel puţin pentru moment, nimeni nu îi poate prevedea terorismului multiplele-i forme de întrupare şi apogeul. Cu atât mai puţin sfârşitul.  Lupta împotriva sa marchează victorii deocamdată doar de etapă, ce nu întotdeauna pot fi făcute publice, cu atât mai puţin fiind posibile de marcat cu steguleţe şi festivităţi militare de gratitudine ori de glorificare. De unde, câteodată, impresia de neputinţă, sentimentul că autorităţile naţionale, civile şi militare, dar şi cele internaţionale, ar fi  depăşite de situaţie. De unde acuzele la scenă deschisă, nu întotdeauna nici chibzuite, nici riguros meritate. De unde o anumită stare de panică. O panică pe care mizează planificatorii şi făptuitorii fanatici ai actelor teroriste şi împotriva căreia au avertizat în repetate rânduri liderii mai tuturor ţărilor europene.

Din fericire, ţara noastră a fost ferită pe parcursul anului 2015 de manifestările dramatice, violente, tragice şi vizibile ale primejdiei teroriste. Ceea ce nu înseamnă nicidecum că România s-ar afla la adăpost ori că ar avea de partea sa garanţii de linişte de care nu beneficiază alte ţări. Nici vorbă despre aşa ceva. O declaraţie făcută în urmă cu puţine zile de altminteri atât de puţin comunicativul, de extrem de tăcutul director al SRI, dl. Eduard Hellvig, ne-a înştiinţat că 70% dintre persoanele expulzate în vremea din urmă din România au avut activităţi în strânsă şi probată legătură cu ISIS. Avem de-a face cu o informaţie care nu trebuie, pe noi, oamenii de rând, nici să ne înspăimânte, nici să ne panicheze, ci doar să ne pună pe gânduri şi să ne îndemne să ne regăsim pe noi înşine. Dincolo de sfidările, de ofensele de tot felul ce ne sunt aduse zilnic de tot felul de politicieni locali sau naţionali de mucava, corupţi, gângavi şi necinstiţi pe care nu îi mişcă în nici un fel nenorocirile cărora le sunt cauză mult prea adesea actele lor necugetate. Ori nestăvilita lor cupiditate.

Zilele Crăciunului sunt îndeobşte asimilate cu simbolistica regăsirii propriei persoane în sânul familiei şi alături de prieteni. Parcă şi ei din ce în ce mai puţini şi tot mai grăbiţi.

Ar fi de dorit ca această regăsire să depăşească cadrul restrâns al acestor două-trei zile de sărbătoare şi să se extindă asupra unor comunităţi umane cât mai largi. Regăsirea aceasta e în spiritul Crăciunului şi perpetuarea ei dincolo de zilele de sărbătoare ar însemna punerea în practică a sensului profund al acestei mari sărbători a creştinătăţii.

Iisus, cel a cărui naştere o sărbătorim în aceste zile, cu patimile sale cu tot, ne-a dat tuturor, în urmă cu mai bine de 2000 de ani, pentru eternitate lecţia iubirii, a iertării, a solidarităţii şi a regăsirii. Lecţie la care s-ar cuveni să medităm ceva mai mult şi mai profund cu ocazia acestui Crăciun al unei Europe şi al unei Lumi la răscruce.

Crăciun fericit, doamnelor şi domnilor !