Costurile reacţiei cu întârziere

0
0

Aleksandr Suhovo-Kobîlin, dramaturg rus din a doua jumătate a secolului al XIX lea, socotit de istoricii teatrali meticuloşi şi informaţi a se situa în continuarea unei tradiţii inaugurate de Griboedov, iar de spectatorii înzestraţi cu o minimă cultură teatrală extrem de apropiat de Gogol, este autorul trilogiei „Tablouri din trecut“.

O trilogie compusă pe linia vodevilului dramatic care, în ciuda titlului său, s-a dovedit de un vizionarism cu totul ieşit din comun.

Nu ştiu dacă Suhovo-Kobîlin şi-a numit astfel trilogia spre a înşela cenzura. Ştiu că nu a reuşit să o facă. Căci aceasta s-a dovedit cum nu se poate mai vigilentă atât în Rusia ţaristă, cât şi în cea leninistă, stalinistă, brejnevistă. Ştiu deopotrivă cât se poate de sigur că cele trei componente ale scrierii – Nunta lui Krecinski (1854), Procesul sau O afacere judiciară (1857) şi Moartea lui Tarelkin (1869)- i-au adus scriitorului numeroase neplăceri (de neplăceri a avut parte şi Gogol pentru Revizorul său), dar şi admiraţia lui Meyerhold care, înainte de a fi avut el însuşi neplăcerile ce s-au încheiat în chipul cel mai tragic cu putinţă, a izbutit să realizeze un spectacol cu Moartea lui Tarelkin, spectacol despre care sursele documentare consultate ne încredinţează că ar fi fost unul grandios.

Grandios şi de mare artă a fost, fără doar şi poate, spectacolul realizat la Secţia română a Teatrului Naţional din Târgu-Mureş în stagiunea 1978-1979, de regretatul Gheorghe Harag. Nu l-am văzut, dar analiza detaliată ce i-a fost consacrată în paginile Tribunei de criticul Ion Cocora, analiză antologată în volumul al treilea al ciclului Privitor ca la teatru (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981) are calitatea de a fi pe deplin lămuritoare. A fost, din câte deduc, un excelent spectacol de echipă în care au strălucit Aurel Ştefănescu (Tarelkin), Mihai Gingulescu (Varravin/Polutatarinov), Ion Fiscuteanu (Raspliuiev), Cornel Popescu (Elpidiforovici). Cu totul remarcabilă a fost scenografia datorată lui Dan Jitianu.

image

Scenă din piesa „Moartea lui Tarelkin“, în regia lui Tufan Imamutdinov (Foto: T.N.Târgu-Mureş)

Tot Harag a „debutat“ în Capitală cu Procesul, spectacol înscenat în stagiunea 1982-1983 la Teatrul de Comedie din Bucureşti, cu premiera în martie 1983. În scenografia Doinei Levinţa au evoluat marii actori ai Teatrului, de la Cornel Vulpe la Silviu Stănculescu, de la Amza Pellea la Sanda Toma, de la Constantin Băltăreţu la Iurie Darie, de la Şerban Ionescu la Aurel Giurumia.

Solid, centrat pe o idee, foarte bine susţinut actoriceşte, cu o distribuţie de zile mari (Costel Constantin, Carmen Stănescu, Valentin Uritescu, Matei Alexandru, Grigore Gonţa, Mihai Călin, Medeea Marinescu, Ion Ionuţ Ciocia) a fost spectacolul cu Nunta lui Krecinski, montat de Felix Alexa, în anul 2000, la Sala Amfiteatru a Naţionalului bucureştean.

Mult mai puţin izbutit a fost, din păcate, mult mai apropiatul de noi Tarelkin, un spectacol semnat regizoral de Gelu Colceag, înscenat în anul 2009 la Teatrul Metropolis din Bucureşti.

Montarea de acum de la Compania „Tompa Miklós“ a Teatrului Naţional din Târgu-Mureş a piesei Moartea lui Tarelkin (A murit Tarelkin) e una inegală şi deconcertantă. Semnată regizoral de Tufan Immamutdinov, artist ce a mai înscenat acum câţiva ani la Secţia română a aceluiaşi Teatru Căsătoria, spectacolul nu străluceşte la capitolul idee. Mai exact, nu face dovada că ar fi în ansamblul lui rod al unei idei.

image

Scenă din piesa „Moartea lui Tarelkin“, în regia lui Tufan Imamutdinov (Foto: T.N.Târgu-Mureş)

Să mă explic. Mi-e limpede că Tufan Immamutdninov a fost, fără doar şi poate, fascinat de tema piesei ˗ demascarea corupţiei generalizate. A tratat-o scenic în cheia bufonadei groteşti, valorând inspirat partea anchetei menite să stabilească adevărul în legătură cu înscenata moarte a lui Kandid Kastorovici Tarelkin şi substituirea acestuia cu Sila Silîci Kopîlov. A vrut să sublinieze distanţa astronomică dintre naivitatea benignă a nefericitului cu nume predestinat ˗ Kandid Kastorovici ˗ şi inventivitatea criminală a angrenajului poliţienesc, represiv, malefic şi grotesc deopotrivă, angrenaj ce se pune în mişcare pentru rezolvarea cazului Tarelkin.

Prima parte a spectacolului mi se pare a fi una cu caracter strict pregătitor. Se bazează preponderent pe doi actori. Pe interpretul bonomului, naivului Tarelkin ˗ László Csaba ˗ şi pe cel al subcomisarului Raspluiev-Galló Ernö. Tufan Imamutdinov mizează parcă prea mult pe supralicitarea datelor fizice ale acestuia din urmă, pe plasticitatea ieşită din comun a corpului său, îi cere interpretul să creeze un personaj cu antecedente stilistice în zona marelui mut. Comicul acestei părţi, atâta cât e, nu derivă din situaţii, din ansambluri, din angrenaje, ci din tumbe şi mimică, mai toate cu o unică şi destul de repede previzibilă sursă.

Lucrurile se schimbă, şi se schimbă în bine, în partea a doua a montării. Raspluiev şi interpretul său rămân pe mai departe o sursă esenţială de comic. Sursă esenţială, dar nu singura. Aici şi acum regizorul demonstrează că poate fi un bun constructor de situaţii, că are ştiinţa lucrului cu actorii, că nu a pierdut din vedere pădurea din cauza copacilor. Aici avem ocazia să apreciem jocul interpreţilor Csaba Ciugulitu (Varravin/Polutatarinov), Tollás Gábor (Antioh Elpidiforovici), Őrdög Miklós Levente (Popuigacikov), aici se precizează evoluţiile cuplului Civankin 1 şi Civankin 2 şi dobândeşte pregnanţă jocul în cheie complementară al actorilor Bokor Barna şi Kovács Botond, aici capătă relevanţă opoziţiille dintre Mavruşa (Gecse Rámona) şi Liudmila Spiridonovna (Berekméri Katalin), aici semnează un foarte bun moment extraordinarul actor care e Bányai Kelemen Barna (Pahomov). Şi tot aici se încarcă cu mai mult decât o pregnanţă vizuală personajele Şatala (Korpos András) şi Vanicika (Bartha László Zsolt). Aici se coagulează grupurile de câte cinci (cel al funcţionarilor, cel al copiilor), aici grupul bocitoarelor (Szabadi Nóra, Somody Hajnal, Benö Kinga, Fodor Piroska Fodor, Csiki Hajnal) dobândeşte funcţie dramatică. În fine, aici e valorată, graţie turnantei, scenografia (Liliya Baymashkina).

Decalajul valoric dintre cele două părţi e, după cum spuneam mai sus, deconcertant. Impresia mea e că de abia atunci când a ajuns la a doua parte a viitorului spectacol lui Tufan Imamutninov au început să îi vină ideile, că numai din acel moment i-a venit cheful să lucreze cu adevărat, că de abia ajuns acolo a avut revelaţia sensului spectacolului, că numai din acea clipă a instituit ritmul acestuia, dar şi ritmul producţiei. Această întârziere de reacţie e vizibilă şi, din păcate, nu l-a costat doar pe regizor.   

Teatrul Naţional din Târgu-Mures- Compania Tompa Miklós- A MURIT TARELKIN de Aleksandr Suhovo-Kobîlin;

Traducerea în limba maghiară: Elbert János;

Regia: Tufan Imamutdinov;

Decor şi costume: Liliya Baymashkina;

Conducerea muzicală: Boros Emese;

Designer de lumini: Aszalos Attila;

Mişcarea scenică: Monica Moldovan;

Asistent de regie şi translator: Dimitrii Bogomaz;

Cu: Csaba Ciugulitu, László Csaba, Tollas Gábor, Galló Ernö, Őrdög Miklós Levente, Bokor Barna, Kovács Botond, Berekméri Katalin, Gecse Rámona, Kelemn Bányai Barna, Korpos András, Bartha Zsolt László, Szabady Nóra, Somody Hajnal, Benö Kinga, Fodor Piroska, Csiky Hajnal, Sarolta Ciugulitu, Zalán Ciugulitu, Harsány Sara, Dávid Kilyén, Őrdög Ákos;

Data reprezentaţiei: 24 noiembrie 2013

 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite