Concert memorabil la Filarmonica din München, sub raza lui Sergiu Celibidache
0A avut loc la sfârșit de februarie în Centrul Cultural Gasteig HP 8, locație temporară a renumitei Münchner Philharmoniker până se finalizează în 2027 renovarea complexului Gasteig, sediul ei principal. Pentru noi, filarmoniștii bavarezi înseamnă în afară de vizite la Festivalul George Enescu, îndeosebi ansamblul la care marele dirijor Sergiu Celibidache a fost director muzical timp de 17 ani, între 1979 și 1996, anul morții.
O orchestră asupra căreia și-a lăsat o inconfundabilă amprentă, evidentă prin tălmăciri aprofundate filosofic, alături de expunerea virtuților tehnice și interpretative de înaltă clasă, calităților speciale de sunet și de trăire ardentă, de comunicarea spirituală către public. Instrumentiștii de acum, urmașii celor din epocă, le perpetuează, aveam să constat live în 25 februarie.
Într-adevăr, am simțit intens puse în pagină cele de mai sus întâi în „Concertul pentru pian și orchestră nr. 2 în Si bemol major, op. 83” de Johannes Brahms, apoi în „Simfonia nr. 2 în Re major, op. 36” de Ludwig van Beethoven și, în fine, într-o lucrare contemporană, „Blossoming II” („Înflorire II”) pentru orchestră de cameră de compozitorul japonez Toshio Hosokawa, născut la Hiroshima în 1955. O ordine inversă programului dar un podium al impresiilor personale. Solist a fost pianistul Igor Levit iar dirijor Antonello Manacorda.
Primul opus al serii, „Blossoming II” face parte dintr-un ciclu pe care Hosokawa l-a dedicat în ultimii ani temei florilor. „Bunicul meu era un maestru al artei aranjării florilor, Ikebana”, mărturisea în programul de sală. Piesa cântată s-a referit la lotus, simbol al budismului și subtitlul ei ar putea fi „Florile de lotus ca ritual sonor”. A fost o succesiune de sunete pe care imaginația le poate asocia diverselor faze ale creșterii inflorescenței, prin percepții sonore care pun în valoare calități tehnice ce frizează perfecțiunea instrumentiștilor.
În liniștea adâncă, debutul se face printr-un sunet aproape insesizabil al coardelor înalte ce crește pe nesimțite, crescendo, apoi prin decrescendo crează un zumzet în care intervine puritatea flautului. Alternanța de zvonuri în vârtej ale partidelor de coarde duce închipuirea către deschiderea florii unui lotus, parcă nesigură, ezitantă, domoală. În continuare, sonoritățile se topesc însoțite de un trianglu singular, rătăcit, delicat, iar piesa se termină cum a început, într-o delicatețe cvasi- imperceptibilă.
Interpretarea simfoniei beethoveniene a confirmat încă din prima parte Adagio molto-Allegro con brio patina Titanului de la Bonn juxtapusă clasicismului mozartian, prin lectură elegantă, echilibru sonor, unitate în exprimarea partidelor orchestrale. Accentele dinamice s-au amplificat, încheind în tumult. Aceeași distincție de sunet au revelat coardele măiastre susținute de „lemne” în mișcarea secundă Larghetto, remarcată și în culminațiile spectaculare urmate de decrescendi pentru a da întâietate „lemnelor” învăluitoare. A fost un dialog continuu pornind de la diafanul coardelor înalte la replicile celor grave, întrețesute cu suflătorii în cursivitate expresivă. Nu uit să remarc atacurile impecabile în piano ale întregului ansamblu.
În plenitudine de nuanțări s-a derulat secțiunea Scherzo:Allegro, în timp ce finalul Allegro molto a revelat plutirile suflătorilor peste cordarii virtuozi, rafinamentele, preciziunea infinită a discursului melodic și impresionantul tutti.
Cu cartezianism, Manacorda s-a pliat spiritului instrumental.
Igor Levit și Münchner Philharmoniker, maeștrii măiaștri
Dacă primele două lucrări au evidențiat, cum notam, darurile tehnice și de încadrări stilistice ale orchestrei, forjate și moștenite de decenii, a fost rândul „Concertului pentru pian și orchestră nr. 2 în Si bemol major, op. 83” de Brahms să imerseze asistența în profunzimea filosofică a gândirii romantice într-o viziune și ea datorată, sunt convins, sevelor pe care Sergiu Celibidache le extrăgea din portative și care au fundamentat viziuni rămase referențiale.
Am ascultat prin intermediul clapelor lui Igor Levit un discurs melodic estompat, reflexiv, în care forța nu a fost debordantă ci s-a supus introspecțiilor adânci. Există însă pasajele de virtuozitate fără margini, exemplar executate de pianist. Câteodată Levit pare că reflectează în timpul pauzelor de la claviatură, privește orchestra și lasă impresia că se încarcă expresiv de la ea. Așa s-a dovedit, pentru că a revenit de fiecare dată cu poetică specială manifestată prin perlaje diafane, plutitoare, câteodată chiar greu audibile, conducând apoi la contraste virulente. Atingerile de clape la Igor Levit sunt definirea însăși a poeziei limpezi, curate. Sunt primele impresii după mișcarea întâi, Allegro non troppo.
În cea secundă, Allegro appassionato, gravitatea pianului s-a distins printre viorile elegiace, urmată de rememorările romantice ale instrumentului solist, cu picuri de sunet presărați prin atingerile fine de clape, prin perlaturi vaporoase precum pânza de păianjen succedate de avalanșe, totul ca poetică intens scrutătoare a adâncimilor sufletului.
Episodul Andante a lăsat coardele grave să expună melodia susținută de violinele firave, inspiratoare, sunete distilate în eterul infinit. Violoncelul a prelungit atmosfera ireală alături de pianul plasat în trilul visării.
În fine, ultima parte Allegretto grazioso nu și-a dezmințit numele, a început cu un pian melancolic. Derularea imponderabilă a continuat și a adus farmec. Virtuozitatea dezlănțuită susținută de cordari (la care a privit și pianistul) a fost urmată de cascadele sonore ale finalului acestei adevărate „simfonii cu pian”.
Poate că versiunea oferită de Igor Levit, Filarmonica din München și Antonello Manacorda, cu tempii ei relaxați și pianul străveziu nu este pe placul tuturor. Nu vorbesc de majoritatea covârșitoare a publicului, care a aplaudat, a ovaționat, încercând în van să obțină un encore. Ci de superficiali.
Pentru mine însă, lectura a însemnat transcendența sunetului în minți și inimi, à-la-Celibidache, născând o multitudine de stări, nostalgie, emoție tainică și binefăcătoare, pasiune sălbatică, umbre misterioase, jubilații stăpânite, măreție epică... Și câte altele.
Ultimele două lucrări au fost conduse de Antonello Manacorda fără partitură. Șeful partidei de violoncel a fost felicitat de pianist și dirijor, acesta din urmă oferindu-i florile succesului de el primite.
Închei prin câteva cuvinte despre Gasteig HP 8 din cartierul münchenez Sendling, complex ce cuprinde o sală nouă inaugurată în 2021, rectangulară, în amfiteatru, cu balcoane de jur-împrejur, neagră la propriu, întrucât pereții, tavanul, podeaua, scaunele au culoarea antracitului, însă mat și apăsător. Are o acustică fabuloasă, proiectul fiind făcut de binecunoscutul birou al japonezului Yasuhisa Toyota. Capacitate, cca 1900 de locuri. Este sediul permanent al Isarphilharmonie și, în foaierul cu alură de hală industrială, găzduiește la etaje secții ale Bibliotecii orășenești München. Se pare că în Gasteig HP 8 își desfășoară activitatea și Înalta Școală de Muzică și Teatru, precum și Înalta Școală Populară din München.
Se încarcă comentariile...
