Compromis asupra crizei la Bruxelles

Ieri noapte s-a desfăşurat o reuniune de urgenţă între preşedinţii celor trei instituţii europene, Jose Manuel Barroso (Comisia Europeană), Martin Schulz (Parlamentul European) şi prim-ministrul irlanez Enda Kenny din partea preşedenţiei rotative a Consiliul de Miniştri al UE, fiind invitat şi Alain Lamassoure în calitatea sa de preşedinte al Comisiei buget din Parlamentul European.

Aşa cum am anunţat-o într-un articol de acum câteva săptămâni, UE are nevoie în acest moment să găsească de urgenţă suma de 11,2 miliarde euro necesară plăţilor restante pentru 2012. Până când nu găseşte suma respectivă, Parlamentul European ameninţă să blocheze orice discuţie asupra bugetului plurianual 2014-2020. Situaţia este simplă : “statele membre trebuie să accepte imediat să plătească o primă tranşă de 7,3 miliarde de euro cu ocazia reuniunii de marţea viitoare a miniştrilor economiei şi finanţelor şi să se angajeze să achite restul de 3,9 miliarde în decursul anului 2012”, aşa cum a explicat Alain Lamassoure pentru AFP.

Votul în ECOFIN se va lua cu majoritate calificată şi este posibil să fie pozitiv în contextul în care statele membre ştiu că, altfel, blocajul poate conduce la un eşec major în iulie, atunci când este prevăzut votul decisiv în Parlamentul European asupra bugetului 2014-2020…şi totuşi nu este simplu în condiţiile în care unele state importante ( Germania, Belgia, Austria, Finlanda, Danemarca, Suedia, Marea Britanie şi Olanda) au emis destul de multe rezerve în a se angaja la această plată suplimentară.

În cazul în care se va ajunge la un accord în ECOFIN, factura adiţională pentru Franţa ar urma să fie de 1,8 miliarde euro în 2013, 2 miliarde pentru Germania şi 1,2 miliarde pentru Marea Britanie.

Ne aflăm însă în faţa unei reale dileme. Politice şi economice. Pe de o parte, după cum se vede, în condiţiile bugetului existent (şi care nu fusese conceput în termeni de criză), Uniunea Europeană solicită acum majorarea urgentă a contribuţiilor naţionale pentru a-şi putea plăti datoriile contractate pentru 2012, ceea ce poate presupune că situaţia s-ar putea repeta şi la nivelul  lui 2013. Pe de altă parte, dacă acesta este nivelul real de cheltuieli pe care-l presupune funcţionarea instituţiilor europene, cum se va justifica presiunea pe care o pune Parlamentul European în raport cu bugetul 2014-2020, acuzat că propune plafoane de cheltuieli mult prea mici?

Pe plan politic, aceasta se traduce într-un anume tip de alegere pe care vor urma să-l facă extrem de rapid decidenţii europeni: fie să continue o politică de austeritate, cu orice preţ, în ciuda opoziţiei din ce în ce mai evidente a populaţiei dar cu argumentul că astfel s-a stopat evoluţia galopantă a crizei pe pieţele europene, fie să reechilibreze capitolele bugetare pentru a favoriza marile proiecte trans-europene şi da o speranţă reală pentru revigorarea pieţelor muncii şi stoparea şomajului care atinge acum procentul de 12%.  

Sigur că, aparent, discuţia este doar despre bani, sume relativ foarte mici faţă de dimensiunile ajutoarelor date în urgenţă unora dintre statele membre pentru a evita intrarea în faliment naţional şi pentru a menţine intactă  structura zonei euro. Fiecare dintre cei care s-au aşezat la masa discuţiilor îşi joacă însă în continuare marile cărţi pentru viitorul lor politic, atât Schulz cât şi Barosso fiind candidaţi la postul de preşedinte al Comisiei Europene, totul în cadrul unor alegeri europarlamentare marcate puternic de creşterea nemulţimirilor şi neîncrederii populaţiei şi apariţia unor partide cu un mesaj anti european şi izolaţionist. Cu rezultate electorale deja spectaculoase, ca în Marea Britanie, spre exemplu.

Modul în iulie care va fi prezentat, discutat şi să sperăm şi votat bugetul în lunia iulie va reprezenta deschiderea neoficială a campaniei pentru europarlamentare dar ne va şi arăta care sunt liniile de joc pentru viitor. Destul de incerte, de unde şi prudenţa europarlamentarilor de acum de a impune obligativitatea revizuirii bugetului UE cel puţin o data la doi ani, tocmai pentru că prevăd schimbări structurale în raportul de forţe dintre marile familii politice europene.