Cine va fi trimis în tranșeele noului război? Pe cine mai trimitem să moară?

Mult timp au râs câteva generații de prestația unui politician din perioada interbelică pe numele său D.R.Ioanițescu, ajuns profesor universitar și ministru, rămas în istorie printr-o suită de exprimări considerate ridicole sau neavenite. Iată una dintre ele, poate cea mai citată de istorici: „Suntem pe marginea prăpastiei, dar trebuie să facem un pas înainte!”

FOTO Profimedia

Dar dacă omul avea dreptate și de-abia acum începe să se realizeze o premoniție excepțională a dezastrului, combinație între un pesimism cronic și o cunoaștere profundă a speciei umane care, iată, ignoră cu inconștiență și chiar bucurie căderea în prăpastie, cu politicieni bătrâni și cinice entuziasmați de orice perspectivă de amplificare a dezastrului.

În cazul de acum, din nou, reapare discuția doctă despre perspectiva apariției unui fenomen cel puțin global de tipul „lebăda neagră”, de data asta una cu aripile arse de radiații și plutind pe ape otrăvite de poluarea din multiple surse post conflict. Statisticienii spun că un asemenea scenariu ar fi rar, chiar extrem de rar, dar, dacă apare, intră în categoria evenimentelor sistemice. Nassim Taleb teoretiza un asemenea scenariu în cazul în care s-ar produce daune majore la una sau mai multe centrale nucleare civile sau, aș adăuga, asupra unor silozuri adăpostind bombe sau focoase nucleare., atac deliberat ca parte a unei operațiuni militare de tip nou, depășind prin efecte, poate chiar cu mult, efectele unei bombe nucleare „clasice”.  

Dac, până acum, discuția asta era oarecum limitată de existența unor tratate internaționale limitative, mai ales la nivelul marilor puteri nucleare, vedeți că tema folosirii armelor nucleare este deschisă și susținută cu din ce în ce mai multă pasiune la nivelul rețelelor sociale, operațiune de intoxicare susținută de cei care vor ca, astfel, să fie creată o presiune reală și permanentă asupra politicienilor care, fiecare în țara lui, să ceară insistent dotarea cu arme nucleare și reorientarea bugetelor naționale spre domeniul respectiv. Partea cea mai interesantă a acestei operațiuni militare de dezinformare este că, din ce în ce mai mult, tinerii (viitori participanți și victime întotdeauna de primă linie) conflictul le este prezentat ca un fel de joc foarte complex pe computer unde adversarii virtuali sunt vânați cu arme la care și ei pot avea acces în poligon sau sunt informați că le stau la dispoziție odată cu mașinăriile complexe aducătoare de moarte aflate în depozite și silozuri. Nu se spune nimic despre faptul că, deja, scenariile militare în care se vorbește despre acțiunile de răspuns la un atac sau incident terorist la centralele nucleare, marea necunoscută este modul în care vor fi izolate și manageriate  „zonele de excluziune permanentă” care se vor crea pe zeci sau sute de kilometri de locul exploziei, cum și cine va fi trimis să repare infrastructurile critice și să garanteze securitatea noilor centre logistice create în urgență  departe de zonele afectate, etc.

Dar, dincolo de aceste scenarii pentru care puține armate și-au pregătit efective speciale de intervenție post-conflict de „stabilizare în zone speciale” care sunt antrenate pentru respectarea unor protocoale de reziliență specifice, se fală problema generală la care se ajunge acum, indiferent de promisiunile retorice, politicianiste și tragic-mincinoase cum că, în niciun caz, după ce au fost învățate lecțiile istoriei recente, rezolvarea finală a unui război nu va mai implica trimiterea unor trupe terestre. Dimpotrivă, cred că ar trebui ca foarte mulți dintre cei care spun că „superioritatea aeriană absolută și calitatea muniției folosite vor fi absolut suficiente, fără a mai trimite trupe” să citească o carte de referință, This Kind of War scrisă în 1963 de generalul T.R.Fehrenbach despre războiul din Coreea. El sublinia un adevăr pe care îl putem verifica și acum, după campaniile eșuate din Irak sau Afganistan:

„Puteți zbura deasupra unei națiuni, puteți să o bombardați. Puteți să-i pulverizați structurile, puteți să-i întrerupeți ciclul vieții și să-i oferiți moartea....dar dacă vreți s-o dominați, dacă vreți s-o ocupați, atunci trebuie să faceți asta la sol, exact așa cum procedau legiunile romane, trimițându-vă oamenii în noroi”.

Asta ne așteaptă și acum dacă, cum se spune din ce în ce mai des, devine clar că altă opțiune nu mai există și că va începe masacrul la sol. Ce nu știu este dacă România va mai răspunde la fel de rapid și de entuziast ca în trecut dacă va exista un apel american la constituirea unei coaliții  sau dacă, până la urmă, NATO va decide implicare în regiune, caz în care vom vedea dezvoltări neașteptate, poate chiar un fel de nou tip de război hibrid în care să fie prezențe și trupe non-statale și nu numai din regiunea proximă.

Oricum sunt mult prea multe semnalele că, într-adevăr, nu ajunge că suntem pe margine prăpastiei, dar ne pregătim vârtos să facem și un pas înainte și să sacrificăm, din nou, o parte a generației tinere a lumii într-un alt conflict pentru controlul resurselor...