Cine (mai) are nevoie de sport?

Nici că se putea moment mai nefavorabil decât cel de față, pentru punerea în dezbatere a Strategiei naționale pentru sport! Publicul larg, oricum neatras de chestiuni teoretice, este cantonat în modul de supraviețuire, preocupat aproape exclusiv de cum să facă economii ca să treacă iarna cu bine, iar comunitatea restrânsă a pasionaților de sport s-a concentrat pe cazul de dopaj în care Simona Halep e când victimă, când vinovată.

FOTO Shutterstock

Așa că e improbabil să găsești mulți oameni dispuși să parcurgă atent cele 123 de pagini ale Strategiei, ca să-i descopere punctele slabe și pe cele forte și să vină, eventual, cu propuneri pe marginea ei. Cu toate acestea, avem de-a face cu un proiect ambițios, care-și propune să acopere un deceniu de transformări, la capătul căruia România să câștige 20-30 de medalii olimpice, după cum a anunțat optimist ministrul Novak.

Și ca să rămânem la cifre, primul element care atrage atenția la draftul postat pe pagina ministerului este numărul mare de persoane și structuri implicate în conturarea sa: 445 de persoane din 375 de entități centrale și locale, între acestea fiind 66 de federații olimpice și neolimpice, 34 de cluburi departamentale, 26 de antrenori federali, 8 ministere, 37 de sportivi de performanță (nenominalizați!), 50 de cluburi sportive private, 15 reprezentanți ai mediului de afaceri, plus alți 15 ai sportului rural, Asociația Municipiilor, Asociația Comunelor etc.

Scrisă din păcate într-o corporateză aridă, cu „stakeholderi”, „incentives”, „career path”, „life long learning” și alte anglicisme inutile, Strategia va provoca probabil nemulțumiri, întrucât ierarhizează sporturile recunoscute oficial la noi, împărțindu-le în trei categorii. Prima cuprinde sporturile prioritare de interes național (care înseamnă: canotaj, judo, tenis de masă, lupte, natație, scrimă, ciclism, box, kaiac-canoe, atletism, gimnastică – toate la individual, plus: fotbal, baschet, handbal, rugby, volei, polo, hochei pe gheață și oină – la echipe). A doua include sporturi de interes național (unde regăsim, între altele, tenisul, dar și gimnastica ritmică, taekwondo, yachtingul, patinajul și dansul sportiv), iar ultima – sporturi de interes general (adică restul, inclusiv bowling, popice, go, bridge și scrabble, fiecare cu federația lui). Ce anume recomandă disciplinele din prima categorie, pentru a avea întâietate? Criteriile enumerate se referă la performanțele din ultimele trei cicluri olimpice la JO, Mondiale și Europene, nivelul de recunoaștere internațională, numărul sportivilor legitimați și rezultatele oficiale internaționale. Or, cu toată bunăvoința, fotbalul autohton, cel puțin în ultimele decenii, nu bifează mare lucru din aceste criterii, afară de cel al popularității, reflectată și în numărul de practicanți, și de cel al validării internaționale. Cum unii ar putea obiecta că nici ciclismul, hocheiul pe gheață sau oina nu s-ar încadra la capitolul rezultatelor răsunătoare. Desigur, oina e înscrisă în patrimoniul național, iar pentru promovarea ei există și un proiect de instituire a Zilei Oinei pe 9 mai (proiect avizat negativ de Guvern, cu argumente legate de cheltuieli). Pe de altă parte, tenisul, care a primit „rangul al doilea” în Strategie, depășește la notorietate și performanțe multe discipline din „linia întâi”. Dar până la urmă decizia trebuie să aparțină specialiștilor.

Dincolo de aceste clasificări discutabile, Strategia reușește să pună degetul pe niște răni ale fenomenului sportiv autohton, cap de listă fiind sedentarismul masiv al populației, corelat cu răspândirea pe scară largă a obezității inclusiv la copii și, implicit, cu reducerea dramatică a bazei de selecție pentru sportul de performanță. Urmează puținătatea orelor de sport și lipsa lor de atractivitate și de diversitate, în condițiile în care, din 7.000 de școli, doar vreo 4.800 au și sală, nu doar teren exterior, și numai 52 – bazin! N-au fost uitate nici resursa umană insuficientă ori slab pregătită (cu referire atât la profesorii de sport, cât și la antrenori și sportivi) și nici infrastructura profesionistă dezechilibrat distribuită la nivelul țării (cu concentrare mare pe fotbal, tenis și handbal, în detrimentul unor discipline cu tradiție în România, ca gimnastica, atletismul și înotul. Și mai putem adăuga și scrima). Cu toate acestea, Strategia susține că trebuie aplicat principiul: „infrastructura mai întâi, activitatea va urma”. Doar că exemplele unor săli sau terenuri amenajate anapoda prin țară și ajunse de nefolosit arată că infrastructura singură nu creează neapărat și emulație sportivă.

Strategia pledează și pentru colaborare instituțională în sport (altă mare problemă la noi, unde avem implicate cel puțin 7 ministere plus alte entități centrale, precum COSR), dar și pentru mobilizarea autorităților locale în alocarea de resurse pentru dezvoltarea sportului în comunitate, în paralel cu încurajarea finanțărilor private transparente. Iar aici, poate că, înainte de a investi într-un nou stadion, al 2.105-lea conform documentului, edilii și-ar putea consulta concetățenii, ca să afle care e sportul pe care ar vrea ei să-l susțină sau să-l practice de plăcere, adaptând oferta la cerere. Altfel, ne vom alege cu alte construcții încuiate, care se vor degrada rapid, fiindcă și conservarea lor e costisitoare. Dar trecutul recent ne arată, din păcate, că risipirea banului public este și ea un sport intens practicat, cu performanțe aproape de neegalat.