Ciclul reducerii dobânzii-cheie merge mai departe

0
0

Fără să arboreze un ton optimist, mai mult, subliniind o preocupare majoră legată de împrejurările complicate prin care trece acum Uniunea Europeană, mai cu seamă Zona Euro – între care pericol de deflaţie, creştere economică anemică în unele ţări şi recesiune în altele –

guvernatorul Băncii Naţionale le-a spus jurnaliştilor, la întâlnirea de marţi după-amiaza, că banca noastră centrală „are şi arme şi gloanţe care s-o ajute să facă faţă unor eventuale şocuri externe”.

Şi a numărat: în timp ce multe bănci centrale din Europa, inclusiv Banca Centrală Europeană, au adus dobânda-cheie aproape de zero, epuizând acest filon, BNR are încă o marjă confortabilă pe care o poate activa; în cămara numită rezervele minime obligatorii, în valută şi în lei, sunt încă depozite consistente ce ar putea fi folosite în caz că vremea în Europa s-ar înrăutăţi; şi, totodată, ne-ar putea fi de ajutor gestionarea adecvată a lichidităţii în sistemul bancar.

*

Ce probe există că, în caz de urgenţă, aceste „arme” chiar şi-ar dovedi eficacitatea? Să judecăm. După ce, în toamna lui 2008, criza globală s-a intensificat, România a fost lovită atât direct, cât şi indirect de efectele pe care le-a produs. Lumea s-a convins repede cât de mare era potenţialul crizei. Ne-am convins şi noi, în România, fiind nevoiţi să suportăm o recesiune severă, şomaj în creştere şi venituri în scădere. Şi totuşi, deşi ne-am confruntat cu criza  economică, n-am trecut printr-o criză financiară. Stabilitatea financiară a ţării n-a fost afectată. Pentru că BNR şi-a economisit gloanţele înainte de criză şi le-a folosit când a avut cea mai mare nevoie de ele.

Cât timp vremea pe glob era frumoasă şi tentaţia de a face bani şi din nimic se intensifica, banca noastră centrală a ferit băncile româneşti de produsele „toxice" promovate pe pieţele financiare globale. Iar normele BNR în privinţa creditării au fost nu numai severe, ci şi eficiente. Aşa că sistemul financiar-bancar românesc, care s-a dezvoltat continuu, de la simplu la complex, de la slab la tare, nu s-a clătinat. Un fapt semnificativ:  analizele relevă cu limpezime o idee, şi anume că dacă România nu a fost în pericol să suporte ravagiile unei crize financiare, faptul s-a datorat atât activării celor trei baraje deja amintite, cât şi avantajului unui curs de schimb flotant, dar totodată administrat.

Banca Naţională nu şi-a asumat nicio clipă rolul de căpitan al echipei economice a României. A acţionat însă ca un jucător important şi performant in această echipă, răspunderea sa directă vizând doua pieţe de primă însemnătate: piaţa monetară si piaţa valutară. Iar măsurile de politică monetară s-au răsfrânt, pozitiv, asupra întregii economii. Din acest motiv, BNR şi-a dovedit eficacitatea pe o arie largă. Când s-au aglomerat zvonurile alarmiste, a intervenit pentru a calma lucrurile. Când cererea de consum şi de investiţii scădea dramatic, a acţionat pentru echilibrarea pieţei. În ceea ce priveşte cele două pieţe reglementate şi supravegheate de Banca Naţională, piaţa monetară si piaţa valutară, au fost adoptate toate masurile menite să evite orice fel de derapaj si niciun calcul nu arată că s-ar fi produs derapaje.

Corul criticilor la adresa Băncii Naţionale a fost însă foarte activ în toată această perioadă. Reproşurile vizau, cu deosebire, tocmai acele decizii ce şi-au dovedit, în timp, viabilitatea. BNR era criticată pentru că nu se grăbea să urmeze exemplul Fed-ului şi al altor bănci centrale şi să aducă spre zero rata dobânzii-cheie. Sau pentru că ar fi dat dovadă de “conservatorism” şi de “ortodoxism”  menţinând flotarea administrată a cursului de schimb. Tot aşa cum era criticată, înainte de criză, că a adunat în cămări prea multe rezerve minime obligatorii în valută. Prin martie 2011, prevestirile alarmiste s-au înmulţit. Erau avansate idei potrivit cărora „o piaţă a creditului nici nu ar mai exista” iar „dobânda-cheie a BNR ar fi doar un simplu reper pentru bănci şi nimic mai mult”. Unii analişti şi comentatori financiari s-au grăbit să formuleze diagnostice grave, între care cel de „blocare a canalului de transmitere a politicii monetare”. Li s-au alăturat câţiva economişti din bănci, care încercau să le ţină isonul. Cu vorbe. Contrazise însă de realitate. Fiindcă banca centrală a acordat şi  dobânzii-cheie, şi rezervelor minime obligatorii un rol major în asigurarea stabilităţii financiare. Iar hotărârile în materie erau rodul unor analize dintre cele mai complexe şi al unor judecăţi de valoare, care luau în calcul întregul ansamblu al vieţii economice.

*

Calibrarea ratei dobânzii de politică monetară, la niveluri optime sau cel puţin adecvate, preocupa în cel mai înalt grad BNR. Dar alte două tendinţe nu se împăcau între ele: economisirea creştea pe fondul cererii agregate negative, în timp ce criza împiedica creditarea să funcţioneze cu toate motoarele. Banca Naţională s-a văzut astfel nevoită să le dea semnale vizibile băncilor comerciale, reducând însă cu precauţie dobânda-cheie şi acordând astfel o nouă şansă creditării în lei. Cu alte cuvinte, insista ca băncile să reducă şi ele dobânzile, să dea credite, chiar să intensifice creditarea, îndeosebi către companii, fără să întoarcă însă spatele indicatorilor de prudenţialitate. Acest mesaj a fost reactivat cu fiecare decizie de reducere a dobânzii de politică monetară, începând din  noiembrie 2011 şi până la 7 ianuarie 2015.

Ce fel de efecte au produs însă aceste decizii în piaţa bancară şi, mai departe, în economia reală? Banca Naţională, în documente publice, şi-a formulat clar obiectivele în această direcţie: stabilitatea preţurilor, stabilitatea financiară şi creşterea creditării, toate cu rol decisiv în redresarea economiei româneşti. Dar criticii nu s-au dat bătuţi. Ei susţineau că „reducerea temperată de către BNR a dobânzii-cheie e complet inutilă, pentru că nu se va produce transpunerea ei în economia reală”. Ei bine, ciudat este că autorii acestor opinii spuneau că nu se va întâmpla ceea ce… deja se întâmpla. Cifrele sunt relevante. Dobânzile scădeau încet, dar scădeau. Iar creditarea deja se mişcă, mai cu seamă creditarea firmelor.

Adevărul este că percepţia dominantă cu privire la creditare, existentă în societatea noastră, era diferită de ce arătau cifrele. O rezum. Creditul, ce devenise înainte de criză sufletul consumului şi sufletul economiei, era ca o maşină cu motorul pornit, dar care nu demara. Băncile spuneau că n-au cerere. Şi că nici companiile, nici populaţia nu se mai înghesuiau să solicite împrumuturi. Companiile şi populaţia dădeau vina pe bănci. Spuneau că creditele sunt scumpe fiindcă dobânzile sunt prea mari. Dar era tot evidentă presupunerea că imaginea născută din percepţia publică şi realitatea din piaţa bancară nu erau identice.

*

Acum, e cert că nu sunt identice. Realitatea se depărtează vizibil de percepţie. Deciziile BNR produc efecte benefice. Dobânzile la credite au scăzut, conform statisticilor, şi continuă să scadă. Dinamica creditării e mai bună decât a celorlalte ţări din regiune; şi e mai bună decât media zonei Euro. Totodată, economisirea internă sporeşte, fără să facă însă explozie. Aşa că, în condiţiile în care fluxul de bani din exterior e încă restrâns iar băncile-mamă sunt în continuare zgârcite cu fiicele lor trimise să facă profit în România, la o creditare optimă nu ne putem aştepta. Dar pentru o creditare adecvată condiţiilor actuale este încă mult loc.

Consiliul de administraţie al BNR, în şedinţa din 7 ianuarie 2015, a decis reducerea ratei dobânzii de politică monetară la nivelul de 2,5 la sută pe an, de la 2,75 la sută, tocmai pentru a da un nou impuls creditării în lei. S-a bazat pe faptul că – aşa cum se menţiona şi în comunicatul prezentat presei – “ritmul anual de creştere, în termeni reali, al creditului în monedă naţională s-a majorat în condiţiile propagării reducerilor succesive ale ratei dobânzii de politică monetară asupra ratelor dobânzilor la creditele noi acordate companiilor şi populaţiei”.

Preţul creditului – iată însă problema. O realitate ce nu este dependentă numai de bănci, motivează bancherii. Ei spun că băncile nu-şi doresc un credit scump. Dimpotrivă, interesul lor ar fi să-l ieftinească, pentru că ar câştiga mai mult. N-au însă încotro. Încrederea în relansarea economiei se încheagă greu. Fără îndoială, climatul de neîncredere nu e uşor de risipit. Dacă mai sunt încă operatori economici, fie companii ale statului sau societăţi comerciale cu capital de stat, fie societăţi comerciale cu capital privat, care nu reuşesc să iasă dintr-un cerc vicios – şi mai sunt! – important ar fi că ei să nu mai alcătuiască o masă critică.

Da, aşa cum se arată în Comunicatul BNR, sunt încă multe incertitudini. Evoluţiile din mediul extern mai sunt încă dominate de tensiuni geopolitice şi de ajustări ale conduitei politicii monetare a principalelor bănci centrale din lume. Dar – se adaugă în comunicat – sunt şi certitudini privind evoluţiile din România: “în sectorul economiei reale, cele mai recente date statistice indică accelerarea dinamicii anuale a produsului intern brut datorată redresării cererii interne, susţinută de ambele componente majore ale acesteia – consumul şi investiţiile.” La care se adaugă garanţiile date de Banca Naţională, care reafirmă “că utilizarea şi dozarea adecvată a tuturor instrumentelor de care dispune (…) sunt de natură să asigure îndeplinirea obiectivului fundamental privind stabilitatea preţurilor pe termen mediu precum şi menţinerea stabilităţii financiare.” Important este faptul că există rezerve pentru ca, în acest an, ciclul reducerii dobânzii-cheie să meargă mai departe.

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite