Cenzura şi autocenzura

„Autocenzura e rodul educaţiei şi e mai uşor să legiferezi interdicţii sau permisivităţi decât să educi capacitatea de self-control”

Trebuie admis că, în anumite limite, cenzura este inevitabilă, dar că ea trebuie să treacă prin autocenzura indivizilor şi a colectivităţilor.

Un abate francez, cu prenume regal şi nume biblic, Louis Bethléem, care a trăit între 1869 şi 1940, a instituit un sistem personal de cenzură care s-a bucurat de un mare succes în ochii unora, dar şi de un la fel de mare dispreţ în ochii altora. Abatele a scos o revistă în care era ţintuită la stâlpul infamiei literatura pe care el o considera neconformă cu bunele moravuri şi cu morala creştină. A publicat şi o carte intitulată „Romane de citit şi romane de proscris“. Mulţi îl considerau un cititor nesăţios şi un mare iubitor de literatură, în ciuda puritanismului său dogmatic. Doar că citea prost, iar iubirea era vicioasă. Fapt e că editura Hachette s-a simţit obligată să-şi revadă difuzările, iar Larousse să-şi adapteze celebra colecţie „Clasicii“. Câteva primării au anulat spectacole criticate de abate în revista lui. O ilustraţie dintr-un ziar din 1927 îl înfăţişează rupând publicaţii licenţioase în faţa unui chioşc parizian.

Întâmplare sau nu, abatelui i se consacră o carte tocmai în plin scandal Dieudonné, un foarte cunoscut actor comic acuzat recent de gesturi şi expresii antisemite. Măsurile adoptate de autorităţi în cazul din urmă au redeschis polemica pe tema cenzurii într-o ţară în care, după mai 1968, sloganul la modă a devenit „e interzis să interzici“. Justiţia franceză admite o libertate de expresie aproape absolută în spaţiul public.

După decenii de cenzură comunistă

Lucrurile stau întrucâtva diferit într-o ţară ca România postcomunistă, în care alergia la cenzură nu e, aşa zicând, principială, ca în Franţa, ci rezultat nemijlocit şi practic al multor decenii de cenzură comunistă. Imediat după 1989, cenzurii i s-au consacrat câteva cărţi. A existat şi o dezbatere pe temă. Semnificativ este faptul că nu îndreptăţirea, în anumite cazuri, a cenzurii a constituit obiect de discuţie, presupoziţia generală fiind atunci, ca şi astăzi, că „e interzis să interzici“, ci natura cenzurii comuniste în raport cu alte tipuri de cenzură.

Adrian Marino era de părere că cenzura este una şi aceeaşi în lumea modernă, eu însumi fiind dimpotrivă convins că anumite particularităţi (caracterul instituţional şi neocazional, raza de acoperire şi un nomenclator actualizat periodic) fac din cenzura comunistă o specie inexistentă în istorie. Apoi totul a fost dat uitării, deşi, într-o anume privinţă, discuţia e mai necesară astăzi decât oricând. Nu e greu de înţeles de ce: niciodată în trecut spaţiul public n-a fost mai expus derivelor ideologice şi de limbaj.

Reluarea discuţiei

Oroarea de cenzură a generaţiei mele nu explică expedierea discuţiei la coşul de gunoi al istoriei. Generaţia următoare, care nu are amintiri legate de căluşul pus în gură de cenzura comunistă, este, în definitiv, şi călăul, şi victima: ea produce, şi, încă, pe scară mare, temeiuri pentru reluarea discuţiilor şi totodată se vede victimizată. Nu e normal să adopţi politica struţului când e vorba de un spaţiu public invadat deopotrivă de o gândire imorală şi de un limbaj trivial, de agramatism şi alarmante pulsaţii ideologice de extremă stângă sau dreaptă. Există relativ puţine derive nenegociabile, condamnate irevocabil de o istorie recentă. Cele mai multe întreţin focul unor încă inevitabile controverse.

Dezincriminarea calomniei, de exemplu, firească în democraţii, a avut în democraţia încă nesigură pe picioarele ei din România o consecinţă mai degrabă negativă.

Confuzia dintre „libertate“, care implică asumarea responsabilităţii, şi „libertăţi“, care îngăduie orice oricui, eliberând de răspundere, a deschis după 1989 cale liberă în spaţiul public tuturor imposturilor intelectuale şi josniciilor morale.

Unii au solicitat un cod al presei, dat fiind că presa scrisă şi mai ales mass-media se fac în primul rând vinovate de tot ce se întâmplă. În ce mă priveşte, cred că nicio reglementare de acest fel nu va fi eficientă, dacă nu se acceptă ideea că, în anumite limite, cenzura este inevitabilă, dar că ea trebuie să treacă prin autocenzura indivizilor şi a colectivităţilor.

M-am întrebat nu o dată de ce n-a fost legată decât extrem de rar cenzura de autocenzură. Poate pentru că autocenzura e rodul educaţiei şi e mai uşor să legiferezi interdicţii sau permisivităţi decât să educi capacitatea de self-control care implică o reformă radicală a şcolii înseşi.

Dublul avantaj ar fi că o şcoală ca lumea ne-ar face optimişti cu privire la autocenzura viitorilor actori din spaţiul public şi totodată ne-ar îndreptăţi să le spunem celor care ocupă în prezent, cu arme şi bagaje, acest spaţiu: „Caliban, du-te la şcoală!“ Câtă vreme o şcoală către care să-i îndrumi pe Calibani nu există, nici elevii care îşi agresează dascălii n-au şansa de a nu le semăna Calibanilor.