Cele trei tinere salvate din Gaza: cum abordăm violenţa domestică?
0
Miercuri, pe 26 iulie 2017, Ministerul Afacerilor Externe, Oficiul de Reprezentare a României la Ramallah şi Ambasada României în Israel au reuşit să le readucă în ţară pe cele trei surori ameninţate cu moartea în Gaza.
Cele trei tinere românce, în vârstă de 20, 22 şi respectiv 23 de ani, care au fost silite să rămână în Gaza după divorţul dintre mama lor româncă şi tatăl palestinian, au fugit din casa tatălui lor în urma unor îndelungate şi repetate episoade de violenţă domestică. În ultimii ani, situaţia a devenit insuportabilă. Surorile au fost lăsate să iasă din casă extrem de rar, erau bătute zilnic şi ameninţate cu cuţitul că vor fi ucise. Acestora nu li s-a permis să lucreze, deşi au fost studente eminente şi au primit anumite oferte de muncă, nu li s-a permis să se căsătorească, nu li s-a permis să mai citească sau să îşi continue studiile, nici măcar să comunice una cu cealaltă când se aflau în aceeaşi cameră. Tinerele nu aveau acte de călătorie la ele, tatăl interzicându-le în toţi aceşti ani să aibă acces la actele proprii, aşadar au cerut direct ajutorul Ambasadei Române la Tel Aviv şi au comunicat cu Oficiul de Reprezentare a României la Ramallah şi reprezentanţii Ministerului Afacerilor Externe. Mama fetelor, Cerasela Ţuţuianu, a depus un memoriu la Ministerul Afacerilor Externe, preşedinţie, Ambasada României în Israel şi, după patru săptămâni de apeluri şi intervenţii disperate la toate instituţiile guvernamentale responsabile de rezolvarea acestei probleme, a intrat timp de şase zile în greva foamei. Soluţionarea cazului a durat cinci săptămâni, timp în care, dat fiind că autorităţile române au declarat că nu le pot oferi un adăpost sigur, cele trei surori au fost ascunse de către o familie palestiniană foarte curajoasă şi plină de compasiune, care şi-a riscat propria siguranţă şi bunăstare pentru a le oferi protecţie fetelor.
Violenţa domestică este un fenomen transnaţional, transcultural, transreligios, fundamentat şi întreţinut de structurile dominant patriarhale ale unei societăţi. Fâşia Gaza este însă un spaţiu amplificat problematic. În ultimii ani cinci ani s-a constatat o sporire gravă a numărului violenţelor de gen (femeile sunt victimele predilecte), în general, şi o dublare a numărului crimelor de onoare, în particular (de la 8 femei ucise în 2011, la 13 în 2012 şi 27 în 2013, în condiţiile în care foarte multe dintre aceste crime sunt neraportate ca atare şi înregistrate ca simple accidente casnice, sinucideri sau morţi petrecute în circumstanţe neelucidate). Păstrând proporţiile demografice, în Gaza se petrec de trei ori mai multe crime de onoare decât în Afganistan. Violenţa politică şi militară generală are repercusiuni asupra femeilor şi copiilor; membrii cei mai vulnerabili ai familiei suportă defulările agresive ale membrilor masculini ai familiei. Condiţiile economice precare, transmiterea intergeneraţională a violenţei, căsătoriile aranjate şi cu minore, cutumele nocive care reglementează rolurile femeilor şi aşteptările sociale aferente şi, paradoxal, tocmai accesul recent sporit la educaţie al femeilor palestiniene, proliferarea discuţiilor despre drepturile femeilor şi accesul la media de socializare online (care facilitează interacţiunile între sexe şi familiarizarea cu interpretări islamice alternative) au agravat suspiciunile şi nevoia de control excesiv a vieţii femeilor de către bărbaţi, control transpus cel mai adesea în violenţă fizică, verbală, emoţională, sexuală.
Mama celor trei fete, Cerasela Ţuţuianu, în greva foamei FOTO Trei românce aflate în pericol de moarte în Gaza
Nu este de mirare că cele trei surori românce au ales să părăsească Gaza definitiv şi să ceară direct ajutorul autorităţilor române, fără a reclama violenţele fizice la poliţia palestiniană.
Sub presiune internaţională, până şi islamiştii din gruparea Hamas au trebuit să deschidă o linie telefonică non stop şi un adăpost (Al Hayat) pentru victimele violenţei domestice, însă procedurile oficiale nu domolesc cu nimic atitudinile sociale aferente, subterane, care rămân în continuare normă de judecată, fără a fi contestate direct. A dezvălui în public problemele familiale, a cere ajutor poliţiei în caz de violenţă domestică este considerat a fi o mare ruşine adusă întregii familii. Nu discutăm doar despre un raport de putere între femei şi bărbaţi, ci şi despre o normă de definire extrem de patriarhală a masculinităţii, despre un raport de putere între bărbaţii „adevăraţi” şi bărbaţii care nu-şi pot controla femeile din familie, cei din urmă fiind umiliţi, ironizaţi, abuzaţi de către cei din prima categorie. Bărbaţii sunt direct responsabili de comportamentul tuturor membrilor familiei, iar macularea onoarei familiei nu este o problemă verificabilă ce ţine de demonstrarea culpei sau inocenţei femeii implicate, ci un statut generat de simpla apariţie a unui zvon care are efecte iremediabile asupra respectabilităţii familiei. Aşadar, în majoritatea copleşitoare a cazurilor în care femeile din Palestina apelează la acest adăpost sau protecţia poliţiei, autorităţile negociază cu abuzatorii şi femeile sunt returnate familiilor lor unde, după caz, soţul, tatăl, fratele sau unchiul, umilit prin expunerea publică, adoptă, în cea mai fericită situaţie, un comportament mult mai radical şi mai agresiv, dacă nu recurge chiar la uciderea celor care au sfidat tradiţia obedienţei în faţa autorităţilor masculine şi au reclamat abuzul şi vătămarea. Un alt obstacol birocratic absurd: pentru a înregistra şi demonstra oficial violenţa fizică, autorităţile palestiniene cer, în cazurile grave, ca victimele să prezinte o declaraţie a angajatorului femeii respective în care să fie menţionat faptul că aceasta a devenit incapabilă de muncă în urma agresiunii fizice la care a fost supusă. Cum majoritatea femeilor din Gaza sunt casnice sau lucrează în cadrul unor afaceri de familie, depunerea unei astfel de plângeri devine imposibilă.
Acesta este motivul pentru care doar 0,7 dintre femeile care locuiesc în Gaza îndrăznesc să apeleze la ajutorul unei instituţii guvernamentale în caz de violenţă domestică. Nu este de mirare că cele trei surori românce au ales să părăsească Gaza definitiv şi să ceară direct ajutorul autorităţilor române, fără a reclama violenţele fizice la poliţia palestiniană. O fată/femeie care fuge din casa tatălui, într-o societate în care tutela cutumiară se extinde (cum este posibil ca la graniţa palestiniană trei tinere majore să aibă nevoie de acceptul tatălui pentru a ieşi din ţară?), în cazul femeilor, indiferent de vârsta oficială a majoratului, de la tată la soţ, fără perioade de graţie, este o femeie care îşi dezonorează familia. Nu este nevoie să existe o suspiciune reală legată de un posibil comportament considerat a fi imoral; simplul fapt de a petrece nopţi în afara casei paternale impietează onoarea familiei. Fiicele Ceraselei Ţuţuianu ştiau că îşi asumă riscul de a fi ucise într-o triplă crimă de onoare atunci când au fugit de acasă, însă alternativa era la fel de sumbră şi letală. Aşa cum mi-au declarat într-un interviu pe care îl voi publica integral ulterior, după o bătaie care s-a soldat cu o altă ameninţare că data viitoare vor fi ucise, cele trei surori au fugit de acasă, doar cu hainele de pe ele, pur şi simplu pentru a-şi salva viaţa, fără un plan anume. Ulterior, ştiind că nu vor mai fi niciodată în siguranţă în Gaza, s-au gândit unde pot cere ajutor şi cel mai firesc li s-a părut să se reîntoarcă în ţara în care s-au născut.
Dacă tatăl ar fi descoperit unde se află surorile, ar fi fost cu siguranţă mutilate sau ucise.
Autorităţile române au demarat procedurile necesare eliberării actelor de care aveau nevoie tinerele pentru a trece graniţa în siguranţă, însă procesul a durat cinci săptămâni, interval de timp care, mărturiseşte mama tinerelor, a fost periculos de îndelungat. În fiecare zi, fiicele îi scriau că este o minune că sunt încă în viaţă. Dacă tatăl ar fi descoperit unde se află surorile, ar fi fost cu siguranţă mutilate sau ucise. Orice ajutor ar fi fost tardiv, precizează Cerasela Ţuţuianu. Atunci când a primit informaţii că tatăl şi familia tatălui caută asiduu surorile, mama a intrat în greva foamei, ca ultimă soluţie de a atrage atenţia Ministerului Afacerilor Externe asupra gravităţii situaţiei.
Două atitudini ale funcţionarilor români au întreţinut suspiciunea că este posibil ca tergiversarea soluţionării cazului să fi fost cauzată de o comunicare defectuoasă între tinere/mamă şi autorităţi. Cele trei surori consideră că Magdalena Abu Rub, angajata Oficiului de Reprezentare a României de la Ramallah, nu a transmis obiectiv evenimentele şi situaţia în care se aflau, filtrând informaţiile printr-un anumit set de valori personale în care violenţa domestică poate fi tratată doar ca un fapt cotidian, tolerabil. Deşi angajatei i s-au relatat detalii despre violenţa fizică la care au fost supuse tinerele şi care le-a determinat să fugă, despre ameninţările şi restricţiile excesive care le controlau viaţa, aceasta a conchis explicit, în conversaţia cu cele trei tinere, că tatăl fetelor este un om bun, că evenimentele prezentate sunt foarte comune în societatea şi cultura din care fac parte şi că decizia lor de a părăsi Gaza este una prea radicală şi dificil de pus în practică. Ca musulmane, fetele ar trebui să-şi respecte tatăl. Angajata a insistat ca fetele să se întoarcă la tată şi să rezolve paşnic conflictul. Când tinerele au refuzat, terifiate, explicând că reconcilierile nu au însemnat decât un alt lung şir de abuzuri şi mai drastice şi că viaţa lor este în pericol, doamna Abu Rub a încercat să afle detalii foarte personale despre situaţia lor actuală: care este numele familiei care le adăposteşte, cu ce anume se ocupă membrii ei, care este adresa exactă, câţi bani au la ele etc.
În toate conversaţiile avute şi în toate memoriile trimise de către tinere autorităţilor române violenţa domestică şi teama de a nu fi ucise au fost motivele principale prin care acestea îşi justificau plecarea. Totuşi, povesteşte revoltată şi îndurerată Cerasela Ţuţuianu, în ultimul raport primit de la MAE, mama era informată că motivul părăsirii domiciliului în care fiicele locuiau l-a constituit promisiunea neonorată a tatălui de a le aduce în România să-şi viziteze mama. În raport se mai afirma că fiicele au declarat că tatăl lor, cetăţean palestinian de profesie medic, nu le-a abuzat niciodată şi nici nu a fost vreodată violent cu ele. Cererile scrise ale fiicelor şi mamei, trimise Ministerului Afacerilor Externe, în care acestea infirmau declaraţiile atribuite lor şi rugau să le fie oferite explicaţii pentru distorsionarea radicală a unui mesaj de ajutor cât se poate de clar şi neinterpretabil, au rămas fără răspuns până acum. De asemenea, continuă indignată mama, în raport era precizat faptul că autorităţile palestiniene s-au informat şi au ajuns la concluzia că tatăl fetelor fugare este „o persoană integră, de profesie medic, fără a avea un comportament conflictual”.
Mama celor trei tinere tinde să creadă că întreaga credibilitate a relatărilor fiicelor sale referitoare la violenţa domestică şi pericolul real în care s-au aflat a fost subminată de influenţa şi statutul social al tatălui, lipsa de încredere în declaraţiile fiicelor sale transpunându-se într-o acţiune standard lentă, de abia în final urgentată, de recuperare a surorilor.
„Dacă mărturiile fiicelor mele ar fi fost luate în serios de la început, ceea ce s-a făcut în cele cinci săptămâni - în care viaţa fiicelor mele a fost pusă într-un pericol continuu - s-ar fi putut îndeplini din prima săptămână.”
Nu hazardul şi providenţa ar trebui să guverneze rezultatul unei operaţiuni de salvare care depinde doar de eliberarea unor documente. Mama afirmă că, în cadrul unei întâlniri oficiale care a avut loc la două săptămâni după cererea fetelor de a fi repatriate, autorităţile române şi-au exprimat îndoiala asupra cazului, suspectând că este o situaţie în care cetăţenii români se folosesc de MAE ca de o agenţie de turism, pentru a călători gratuit spre România, aceasta în condiţiile în care mama a plătit ulterior costurile eliberării unor acte, demonstrând că nu partea financiară ridica probleme. Deşi cele trei tinere au trimis, în pofida circumstanţelor anormale şi periculoase în care se aflau, mărturii scrise şi audio ale unor profesori de la facultate şi ale unor prietene care cunoşteau istoria abuzurilor la care au fost supuse, reprezentanţii MAE, explică Cerasela Ţuţuianu, au continuat să sugereze că se îndoiesc de autenticitatea relatărilor fiicelor sale, susţinând apoi explicit probitatea morală a tatălui fetelor. Surprinzător este că instanţele româneşti, înainte de acuzaţiile grave pe care propriile fiice i le-au adus, cunoşteau deja cel puţin două aspecte problematice certe despre acest tată: plângerea fostei sale soţii, constituită în motiv de divorţ în 2003, referitoare la repetatele episoade dure de violenţă fizică, ale căror urme se regăsesc până acum pe corpul mamei, şi bigamia descoperită tot de către autorităţile româneşti care nu i-au acordat noii sale soţii, ilegitime conform legilor noastre (actuala căsătorie a avut loc în timp ce era deja căsătorit cu fosta soţie), viza de familie pentru reîntoarcerea în România.
Cerasela Ţuţuianu îşi revede fiicele FOTO Departamentul Consular MAE
Din nefericire, se pare că avem de a face cu un caz încă paradigmatic pentru modul în care este abordată în general violenţa domestică în România şi despre credibilitatea care le este acordată victimelor violenţelor domestice (vezi recenta condamnare a României la CEDO pentru un caz de violenţă domestică reclamat oficial, în care femeia, mamă a patru copii, nu a fost protejată de către autorităţi, iar tatăl abuzator nu a fost tras la răspundere). Cvadrupla mărturie referitoare la comportamentul extrem de violent al tatălui surorilor fugare nu a fost luată în serios, iar convenienţe şi impresii vagi, fondate pe statutul social al acestui pater familias, au devenit varianta oficială a poveştii. Ceea ce nu este deloc flatant: până şi în interpretările cele mai misogine ale jurisprudenţei islamice premoderne, mărturia a două femei este echivalată cu cea a unui bărbat, însă, în România secolului XXI, declaraţiile a patru femei nu valorează cât respectabilitatea unui bărbat bine poziţionat social? Din relatările tinerelor şi ale mamei, se pare că reprezentanţii MAE şi-au depăşit atribuţiile şi responsabilităţile oficiale şi şi-au asumat simultan rolul de investigatori şi judecători neglijenţi ai unui caz grav de violenţă domestică, ignorând determinaţiile culturale specifice şi respectarea onestă a proporţionalităţii ipotezelor selectate, respectiv veridicitatea unor supoziţii personale, sociale comune (abuzatorul nu prezintă un pericol până nu avem cadavrele pe masă; violenţa domestică ţine de rutina funcţionării familiilor tradiţionale) versus consecinţele practice reale a acestei variante asupra vieţii a trei femei. Prima conversaţie a tinerelor cu reprezentanta de la Ramallah ridică alte întrebări. Nu pot să nu pun la îndoială competenţele funcţionarilor consulatelor şi ambasadelor noastre de a acorda asistenţă psihologică şi legală adecvată atunci când femeile solicită protecţie în cazul ameninţărilor cu moartea: chiar au fost instruiţi să intermedieze reîntoarcerea în casa abuzatorului, chiar îşi pot asuma riscul uciderii femeilor astfel consiliate? Au acces la toate informaţiile conjuncturale relevante în cazul pus în discuţie pentru a insista în a schimba decizia victimelor şi a le contesta evaluarea personală şi empirică a pericolului? Nu ar fi mai simplu, în astfel de cazuri delicate, să departajăm sarcinile şi să apelăm la consilieri culturali competenţi şi psihologi specializaţi în probleme de violenţă domestică?
Nemulţumirile exprimate de către Cerasela Ţuţuianu şi fiicele sale vizează nu implicarea Ministerului Afacerilor Externe, care cu certitudine a existat şi a fost decisivă – fără intervenţiile MAE, astăzi tinerele nu ar zâmbi fericite în România – , ci eficienţa şi rapiditatea cu care a fost rezolvat cazul. Dat fiind că există multe astfel de situaţii grave, subliniază mama celor trei tinere, cazuri în care fiecare zi trecută poate face diferenţa între viaţă şi moarte, autorităţile române pot învăţa din disfuncţionalităţile specifice situaţiei în care s-au aflat fiicele sale pentru a perfecţiona procedurile de salvare ale unor cetăţene/cetăţeni români în inevitabile intervenţii ulterioare.
PS. Mama transmite recunoştinţa sa sinceră şi intensă tuturor celor - evrei, creştini, atei, musulmani, uniţi într-o manifestare autentică de solidaritate umană - care au ajutat-o moral, prin sfaturi şi diseminarea publică a cazului: în ordinea susţinerii cronologice, începând cu reprezentanţii Ministerului Afacerilor Externe, le sunt adresate mulţumiri Alinei Şalavarin, Simonei Chirciu, Andreei Molocea, lui Ilany Schwartz, Nando Mario Varga, Mircea Barbu, Ruxandrei Pătraşcu, Simonei Guga, Ioanei Stăniloiu, lui Remus Cernea şi Mariei Bichiţă.
Se încarcă comentariile...
