Mahsa Zhina Amini. Despre femei, viață și libertate sau despre jocul de-a Dumnezeu

0
0

Pe data de 13 septembrie, Mahsa Zhina Amini, o tânără de origine kurdă din Iran, în vârstă de 22 de ani, este arestată de către așa-numita poliție a moravurilor din Iran din cauza modului inadecvat în care își purta hijab-ul, vălul cu care femeile iranience sunt obligate să își acopere părul. Pe 16 septembrie, Zhina Amini decedează la terapie intensivă, cel mai probabil, conform declarațiilor tinerelor care o însoțeau, din cauza loviturilor primite din partea polițiștilor.

 FOTO EPA-EFE
FOTO EPA-EFE

Proteste declanșate și conduse de către femei împotriva guvernului teocrat și a legilor islamice abuzive au izbucnit în mai multe orașe din Iran, conducând la moartea a cel puțin 50 de oameni, inclusiv copii și femei. Este acoperirea părului femeilor o normă islamică universală? Există vreo întemeiere islamică pentru existența acestei legi abominabile, prezente și în țări sunnite precum Arabia Saudită sau Afganistan? Pentru a înțelege mai bine natura politică a supoziției contemporane legate de obligativitatea indiscutabilă a purtării hijab-ului, trebuie să ne reamintim care a fost contextul teologic inițial al acestor polemici.

În primul rând, în Coran, în textul sacru al musulmanilor, nu se specifică nimic legat de acoperirea părului, ci doar despre modestie - înțeleasă general și fără excepții genizate - ca un concept moral. Unica referință vestimentară (Coran 24: 30-31) menționează tragerea vălurilor, prinse tradițional doar pe creștetul capului, fără a acoperi părul, peste zona pieptului, în Hijazul secolului al VII-lea femeile purtând un fel de vestă deschisă care le acoperea minimal bustul. Hadith-urile - relatările profetului Muhammad - pe această temă sunt suspicios de puține, cu un grad de autenticitate scăzut, nerelevante, adesea contradictorii. De exemplu, într-un hadith celebru, dar neexploatat jurisprudențial, profetul Muhammad îi întoarce în direcție opusă capul unui companion care privea insistent o femeie frumoasă fără hijab și nu îi poruncește femeii să se acopere. Practica hijab-ului nu a fost deloc una omogenă nici în timpul vieții Profetului, nici după moartea acestuia. Justificarea teologică a purtării hijab-ului nu s-a bazat pe dovezi textuale clare, evidente în sine, ci pe interpretare și judecată personală / ijtihad. Tocmai de aceea au și existat o serie de opinii juridice foarte variate referitoare la cum ar trebui să transpună femeile musulmane recomandarea de natură etică a modestiei în plan vestimentar.

FOTO Shutterstock
FOTO Shutterstock

Unii savanți au considerat că fața, palmele și labele picioarelor pot fi descoperite și această opinie, în urma unui context socio-politic favorabil (vezi căderea în dizgrație a raționaliștilor și succesul neotradiționaliștilor în urma primei inchiziții musulmane), a rămas dominantă; alți savanți musulmani au considerat că brațele, gambele și părul femeilor musulmane pot rămâne descoperite, iar juriștii dintr-o orientare islamică extrem de literalistă au conchis că doar ochii sau chiar doar un ochi trebuie să fie neacoperit, întreg corpul și chiar vocea femeilor musulmane fiind considerate ‘awrah (elemente care nu pot fi expuse privirii, respectiv auzului). Totuși majoritatea savanților musulmani au fost de acord că tot ceea ce este permis a fi expus din corpul unei femei este ceea ce apare în mod obișnuit conform obiceiului (‘ādah), naturii (jibillah) și necesității (ḍarūrah). Astfel se explică și variațiile de înțelegere a ceea ce reprezintă vestimentație modestă pentru femeile musulmane în diferite culturi și perioade istorice. Tot astfel înțelegem și de ce femeile care lucrau și erau active nu trebuiau să respecte regulile stricte de purtare a hijab-ului care ar fi devenit un obtacol în îndeplinirea sarcinilor lor.

Însă argumentul care mi se pare mie edificator în a demonstra că toată retorica obligativității acoperirii părului de către femeile musulmane nu participă prin nimic la exigențele conceptului unei legislații divine, ci ține de o simplă, inevitabilă chestiune de interpretare umană – așadar interpretare failibilă, contestabilă, discutabilă, este distincția pe care a făcut-o o copleșitoare majoritate a savanților musulmani între regulile care se aplică femeilor libere și cele care se aplică femeilor sclave. O femeie sclavă musulmană nu doar că nu avea dreptul să își acopere părul ca femeile libere (ofensă majoră pedepsită de către chiar unul dintre cei mai apropiați companioni ai profetului Muhammad, califul Omar – o personalitate adulată în lumea sunnită, din păcate și arhetipal misogină – care a bătut o sclavă pentru că și-a permis să poarte hijab), însă avea voie, conform obiceiului din epocă, să circule în spațiul public cu tot trupul dezgolit, cu excepția zonei șoldurilor. Clivajul teologic normativ construit nu în funcție de gen, de identitatea de femeie ca atare, ci în jurul unui construct social și politic contingent, cel al sclaviei, denunță regulile referitoare la hijab ca fiind ceea ce sunt: reglementări ale unor bărbați din perioada medievală care, în limitele circumstanțelor socio-politice, culturale și personale care i-au modelat, au construit jurisprudența islamică. Într-o perioadă istorică puternic patriarhală, în care sclavia era o practică curentă, iar contractul marital era calchiat după contractul de sclavie, neîntâmplător soția acceptând să pună la dispoziție utilizarea organelor sale sexuale (spre deosebire de sclavie, nu a întregii lor ființe, totuși) de către bărbat în schimbul dotei primite, ar fi fost destul de dificil să nu interpretezi câteva versete coranice referitoare la modestie și moralitate sexuală într-un mod care să nu controleze și mai mult autonomia femeilor, libertatea lor de mișcare și capacitatea de a lua decizii cu privire la propriul trup.

O femeie își taie părul la o demonstrație în Suedia, după moartea Mahsei Amini FOTO EPA-EFE
O femeie își taie părul la o demonstrație în Suedia, după moartea Mahsei Amini FOTO EPA-EFE

Problema aici nu este că hijab-ul a fost, pe măsură ce ne îndepărtăm de primele trei secole de după moartea Profetului, interpretat din ce în ce mai restrictiv și asociat cu conceptul de fitnah – aici seducție, ispită, test, tribulație inerentă pe care o atrag femeile prin prezența lor fizică în spațiul public al bărbaților, ci de ce perpetuăm astfel de concepții în ziua de azi, contopind realitatea unei jurisprudențe islamice variate, dinamice cu conceptul de lege divină obligatorie. Politizarea islamului și competiția islamistă dintre cele mai extremiste și textualiste interpretări coranice este o explicație. Deși versetul coranic “Nu există silire la credință” (Coran 2: 284-286) este infinit mai limpede și simplu de decodat decât extragerea ideii că femeile trebuie să-și acopere părul dintr-un verset care explică ad literam că pieptul nu trebuie expus vederii celor străini, această prescripție islamică referitoare la hijab, după cum am văzut, dezbătută variat și contestată chiar și la nivelul jurisprudenței islamice pre-moderne, a ajuns să fie transformată în lege de stat, sub influența ascensiunii islamului politic (Khomeini în spațiul șiit, Frații Musulmani în cel sunnit) și a diseminării reducționistei teologii salafite (vezi cazul Arabiei Saudite sau al Afganistanului), afectând nu doar libertatea de alegere a unei jumătăți a comunităților musulmane, femeile musulmane, ci chiar și dreptul la viață al acestora.

Acestea fiind spuse, trebuie să menționez că atât acțiunea de a le impune femeilor să poarte hijab sau să și-l scoată sunt la fel de damnabile. Fără a intra în detalii aici, hijab-ului în sine îi pot fi atașate multiple semnificații în diferite contexte socio-politice și personale. Hijab-ul nu posedă strict o singură semnificație, cea a coerciției și oprimării femeilor – cazul expus aici. Semnificația hijab-ului nu plutește izolat, atemporal, acultural într-o sferă fixă a ideilor, ci este construită și negociată dinamic în funcție de mai mulți factori culturali, sociali, politici, istorici, chiar economici (vezi în unele țări cu populație musulmană condiționarea familială și socială a femeilor musulmane de a avea acces la piața muncii în funcție de adoptarea unei vestimentații așa-zis islamice), de identitatea celei care îl poartă, de experiența sa personală, inclusiv sub impactul colonialismului sau post-colonialismului, de contextul în care îl poartă, motivul pentru care îl poartă. De dragul exemplificării care mai diluează preconcepțiile, voi menționa aici câteva semnificații diferite atașate portului hijab-ului: hijab-ul construit ca o convenție socială locală menită inițial să protejeze în spațiul public femeile musulmane de violențele bărbaților ne-musulmani din perioada apariției islamului; hijab-ul transformat ulterior în simbol al fitnah-ei trupurilor și sexualității femeilor, un mod de a reglementa sexualitatea femeilor pentru a proteja onoarea patriarhală și corpurile femeilor de agresiunile bărbaților musulmani; hijab-ul adoptat ca o manifestare asumată a religiozității, pietății femeilor musulmane; hijab-ul purtat sfidător ca o declarație politică (vezi femeile din Egipt care au purtat hijab pentru a protesta vizual, simbolic împotriva colonialismului britanic); hijabul înțeles ca o practică feministă (vezi Amina Wadud, Asma Lamrabet și alte feministe musulmane), ca o reacție la sexualizarea excesivă și comodificarea trupului femeilor; hijabul purtat pur și simplu ca semn al apartenenței la o anumită tradiție culturală; hijab-ul instrumentalizat în eforturile de emancipare ale femeilor musulmane, ca o strategie pragmatică subversivă care le ajută să-și recâștige autonomia și participarea în spațiul public; hijab-ul implicat în manifestări artistice, aici incluzând și fenomenul de modest fashion etc.

Într-o discuție intens instrumentalizată politic atât de musulmani, cât și de nemusulmani precum cea a hijab-ului, pentru a fi siguri că înțelegem corect toate nuanțele problemei, este bine să ascultăm direct vocile femeilor musulmane. Retorica apărută zilele acestea în spațiul public românesc aparținând celor care își imaginează că femeile iranience luptă pentru a nu mai purta hijab, văzând în hijab un lucru universal rău în sine, reduce grav situația și ignoră tocmai sacrificiul femeilor iranience: sunt și femei musulmane iranience cu hijab care susțin mișcarea femeilor de a-și redobândi autonomia și libertatea de alegere (deși multe dintre ele au renunțat la hijab în acest context tocmai pentru a semnala gravitatea anulării demnității unei ființe umane în numele păstrării unei practici vestimentare vidate de sens în absența libertății și validării axiologice a alegerii de către femei), așa cum în protestele împotriva dinastiei Pahlavi și a impunerii la fel de agresive și de concertate a occidentalizării, femei iranience, marxiste, atee, au purtat hijabul ca un semn de manifestare a solidarității față de femeile care doreau să rămână acoperite. Nu hijabul în sine e pus în discuție aici, deși, cum am văzut, și aceasta a fost o discuție în jurisprudența islamică premodernă, ci obligativitatea sa.

Proteste în Iran după moartea Mahsei Amini FOTO EPA EFE
Proteste în Iran după moartea Mahsei Amini FOTO EPA EFE

Protestul femeilor iranience este despre redobândirea deplină a demnității umane, despre necesitatea respectării femeilor ca ființe umane egale și autonome, despre necesitatea respectării libertății lor de alegere, inclusiv a celei de credință sau de absență a credinței, nu despre a purta sau a nu purta hijab. Mai mult decât atât, din nefericire protestul lor e doar o formă locală a unei lupte inadmisibil de îndelungate și de omniprezente a femeilor de a-și reclama controlul asupra propriului trup, fie că aceasta implică dreptul de a nu purta sau a purta hijab, sau, de exemplu, dreptul la avort.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite