Ce nu este în regula cu TVA la încasare?

Mai avem câteva săptămâni până la punerea în aplicare a sistemului privind TVA la încasare şi iată că au apărut (şi) reacţii ale mediului de afaceri, nu numai ale consultanţilor. Este normal să încercăm un răspuns la o simplă întrebare: Ce nu este în regulă cu TVA-ul la încasare?

În primul rând, aşa cum s-a spus în mai multe rânduri, sistemul de TVA la încasare din România este obligatoriu, în timp ce în alte state membre UE sistemul este optional, fiind considerat o facilitate acordată unei anumite categorii de contribuabili (IMM-uri) pentru a face faţă efectelor crizei.

Principalul argument împotriva obligativităţii acestui sistem este chiar legislaţia comunitară. Într-adevăr, Directiva 2010/45/UE (cu termen de transpunere 1 ianuarie 2013) modifică Directiva 2006/112/CE referitoare la  sistemul comun privind taxa pe valoarea adăugată şi permite introducerea unui sistem opţional prin care se amână plata TVA de către întreprinderile mici şi mijlocii care au dificultăţi la plata acesteia înainte de a încasa factura de la clienţi. Mai mult, se arată că această schemă opţională nu trebuie să aibă un efect negativ asupra fluxurilor de trezorerie (cash-flow) ale întreprinderilor vizate (IMM-uri). Toate aceste aspecte sunt precizate în partea introductivă (pct. 4) a Directivei 2010/45/UE împreună cu o descriere a sistemului opţional de TVA la încasare (denumită optional cash accounting scheme). 

Aşadar, potrivit legislaţiei comunitare sistemul de TVA la încasare este gândit ca o facilitate, o schemă de simplificare, destinată sprijinirii IMM-urilor care au dificultăţi la plata TVA-ului, înainte de a încasa facturile de la clienţi. Este deja un principiu nescris al fiscalităţii că o facilitate are o aplicare facultativă, fiind la latitudinea contribuabililor dacă doresc să o aplice sau nu. Desigur, poate fi reţinută şi interpretarea că opţiunea se referă la dreptul statului de implementa sau nu sistemul de TVA la încasare, însă formularea din alte secţiuni ale Directivei referitor la ”opţiunea” statului de a aplica sau nu unele prevederi ale Directivei nu utilizează termenul ”opţional” ci faptul că statele membre ”pot” sau ”ar putea” aplica, exclude etc.. 

În al doilea rând, trebuie evidenţiate prevederile anti-abuz din legislaţia comunitară (Directiva 2006/112/CE) care permit, în anumite limite şi sub rezerva anumitor condiţii, ca statele membre să poată introduce sau să continue să aplice măsuri speciale de derogare de la prevederile Directivei TVA, cu scopul de a simplifica perceperea taxei sau de a preveni anumite forme de evaziune sau frauda fiscală (pct. 59 din partea introductivă-preambul). Astfel de măsuri sunt prevăzute la art. 80 (referitor la baza de impozitare pentru tranzacţii între persoane afiliate), la art. 131 (referitor la condiţiile de aplicare a scutirilor), la art. 273 (referitor la facturarea şi evidenţa operaţiunilor) şi, în fine, la art. 395 (referitor măsuri pentru simplificarea procedurii de colectare a TVA sau prevenirii anumitor forme de evaziune fiscală), sub condiţia autorizării de către Consiliul european, la propunerea Comisiei.

De ce am scos în evidenţă prevederile anti-abuz de mai sus? Deoarece autorităţile susţin că prin obligativitatea sistemului de TVA la încasare se  urmăreşte (şi) prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.

Dacă sistemul de TVA la încasare ar fi o facilitate destinată IMM-urilor, atunci acesta ar trebui să se aplice în forma descrisă în Directiva 2010/45/UE, respectiv ca o schemă opţională şi fără termenul de 90 de zile pentru plata TVA (pentru a nu afecta negativ cash-flow-ul), disponibilă tuturor întreprinderilor care se încadrează în categoria celor mici şi mijlocii conform legislaţiei comunitare. 

Pe de altă parte, dacă această schemă obligatorie este destinată prevenirii şi combaterii evaziunii fiscale, atunci această măsură ar trebui autorizată, în prealabil, de Consiliul european, ca o derogare de la regimul normal, aşa cum s-a procedat pentru taxarea inversă la cereale sau pentru limitarea dreptului de deducere la 50% în cazul autoturismelor cu utilizare mixtă. În caz contrar, riscăm încă o procedura de infringement. Chiar dacă procedura ar putea avea o durată de aproape un an, imaginea României ar putea fi mai afectată decât eventualele reparaţii financiare ce ar putea fi solicitate de Comisie. 

Chiar dacă tema articolului este TVA la încasare, problema de fond o reprezintă transpunerea defectuoasă a legislaţiei comunitare. Un alt exemplu de transpunere defectuoasă a legislaţiei comunitare vizează art. 19 din Directiva TVA care a fost preluat în art. 128 alin. (7) Cod fiscal, referitor la excluderea din categoria operaţiunilor impozabile (supuse TVA) a transferului universal de active (total sau parţial). Şi de data aceasta o derogare de la regimul normal de taxare, o măsură de simplificare cu caracter opţional, a fost preluată ca o normă juridică imperativă, obligatorie. Chiar dacă această prevedere a fost "modificată" (în sens pozitiv) prin normele metodologice de aplicare Codului fiscal (pct. 6), dreptul de a opta pentru regimul normal de taxare a fost limitat pentru situaţia în care  "tranzacţia a fost taxată în scopuri fiscale". Această prevedere din norme este năucitoare atât timp cât taxarea (având ca rezultat plata TVA) se face în scopuri fiscale, pentru a alimenta bugetul de stat şi nu în alte scopuri. Pentru a fi utilă, norma ar fi trebuit să limiteze aplicarea facilităţii (ex. ne-impozitarea  transferului de active în cazul unor operaţiuni de reorganizare) şi nu aplicarea regimului normal de taxare. Mai mult, trebuie precizate şi situaţiile în care se poate aplica limitarea, aşa cum reiese din legislaţia comunitară (Directiva TVA) şi din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene: utilizarea facilităţii exclusiv pentru frauda sau evaziune, de către persoane care au drept de deducere limitat şi care ar putea conduce la distorsionarea competiţiei.

În loc de concluzie, atragem atenţia asupra faptului că prin aderarea la Uniunea Europeană am cedat de bunăvoie o parte din suveranitatea naţională şi am acceptat să respectăm de bunăvoie regulile comunităţii de state din care facem parte acum. În ce priveşte legislaţia fiscală ar fi bine să respectăm regulile jocului şi, cel mai important, atunci când transpunem legislaţia comunitară, să ne asigurăm că înţelegem atât litera legii,cât şi spiritul acesteia (adică obiectivul urmărit de legislaţia comunitară).