Ce ne facem cu ţiganii? Autopsia unei stafii

Îmi imaginez cã un blogger rrom (ţigan, daca doriţi) trebuie sa “manelizeze”, pentru a confirma aşteptarile, cã e autentic si nu cineva care imitã "alla zingarese", ca la operã, sau ca in mişto-urile ieftine ale show-urilor tv.

Dacã eşti buzat şi brunet, ca autorul acestor rânduri, şi ţi-ai trãit copilãria într-o "culturã marginalã", în "no man`s land"-ul mahalalei, esti cãlit cu rãul şi binele lumii, nici mãcar nu mai arãţi degetul, ca frondã, nu mai menţionezi familia, viii si morţii celor care te enerveazã, e inutil. In plus, nici nu poţi generaliza, “voi, românii”, “rasiştilor”, pentru ca imediat sunã prietenii români din copilarie, din şcoala, de pahar, care mă someazã sa spun cand s-au purtat ei rasist cu mine, când mi-au zis ei mãcar “bãi, ţigane”, “cioarã”, “magraon”? În rest, un obicei stravechi românesc este generalizarea, responsabilizarea colectivã pentru faptele altora, “uite, dom’le, ce fac ţiganii tãi!”. Simplu, sa zic si eu: “uite, dom’le, ce fac românii tãi”. Ar urma constatarea ca hoţii noştri sunt mai oneşti decat hoţii voştri, că o cloacã e mai cloacã decat cealaltã - o chibiţarealã inacţionalã, care n-ar rezolva nimic Am o mulţime de amici pe care ii stimez doar pentru ca nu m-au jignit, altii pentru ca nu mi-au cerut sa le aduc portofelul care le fusese furat de un ipotetic ţigan, si prea puţini pentru că am impartãsi valori comune, idealuri.

Cînd este vorba de noi, rromii (ţiganii, dacã doriţi !), un consens istoric înfrãţeşte guvernanţii cu opoziţia, pãrinţii cu copiii, bãrbatul cu nevasta: stereotipurile. Un pas uriaş în acceptarea noatrã în familia umanoidelor a fost constatarea cã nu sîntem canibali, chiar dacã, pentru o mare minoritate a ţãrii, cea micã şi analfabetã, dubiile persistã, ştiut fiind cã "bau-bau" (un ţigan!) se prezintã la domiciliul pãrintesc şi o bagã… în sac, dacã nu papã lãpticul, nu ia regulat untura de peşte (puahh !), nu este cuminte etc.

Dupa cãderea comunismului, o nouã stafie umblã prin Europa: romii. Exorcizatã, stafia apare într-o clipitã - benignã sau maleficã, de regulã brunetã - gata de orice; recitã lãutãreşte un discurs monocord şi banal despre sãrãcie, rasism, incluziune, bani pentru proiecte. Sau bea „titiun" şi şnaps cu jupânii prefecţi, primari, parlamentari etc., dãnţuie zburdalnic cu coniţe mirositoare, cântã de „inimã albastrã", trage - pentru alţii, mai ales - sforile, ponoasele, foloasele. Între ţiganitudine şi ţiganostroikã, la nivel central şi local, fiecare partid îşi are satelitul sãu brunet şi burduhãnos, care - la nevoie de alegeri, sindrofii, mãgãrii - este autorizat / împuternicit / confirmat de Guvern, Primãrie, Prefecturã, Poliţie ş.a.m.d., strânge voturi pentru Partid, spalã banii mahãrilor sus-puşi, sponsorizeazã buzunarele grase ale mafiei de partid, ba chiar si de stat. Pusã la colţ sau stînd la cotiturã, donquijotescã, giumbuşlucarã şi ubicuã, topaind ba in Franţa, ba in Anglia, împieliţata arãtare nu intrã - decât pentru a ieşi - din oricare posibile calcule politice, sociologice, demonologice.

In fine, Mircea Vulcãnescu, in Dimensiunea românească a existenţei, considerã cã românii, in proiecţiile si construcţiile identitare, au unele “ispite”, intre care “simţirea / sensibilitatea  ţigãneascã” („nerv, duioşie, reactie zgomotoasã, farmec”), mahalaua. In ultimii ani, insã, „ţigania”si cearta „ca la usa cortului” s-au mutat in Parlament, la Guvern, in „lumea bunã”. „O ţiganie” inseamnã „proasta creştere”, marlanie”, „mitocanie”, „becalizare”, iar „ţigãneala” e cearta pe „ciolan”. Cearta „ca la uşa cortului” a fost preluata in talk-show-uri, la toate nivelurile de dialog (ca absentã a acestuia), de tot felul de aşa zişi „formatori de opinie”, care fac „agendãri” si linşaje mediatice la comandã. Ce poate face un blogger rrom in asa „ţigãnealã”, decat sa incerce ”deţigãnizarea” opiniei publice, civilitatea ?  O minimã solidaritate ar fi necesarã.