Ce mai zice mahalaua?

Am urmărit schimbul de replici legate de „împuşcarea” lui Gabriel Liiceanu şi Horia-Roman Patapievici. Am urmărit şi furtuna declanşată de „timbrul literar”. Îmi amintesc şi de reacţiile vehemente la adresa juriului care a acordat un premiu literar la Botoşani unui poet care, potrivit contestatarilor, nu-l merita.

Ceva nu este în regulă cu „peisajul” cultural românesc. Multă ură, frustrări şi resentimente. Cred că lipseşte un lucru esenţial: receptarea „produselor culturale”.

Am senzaţia că lumea culturală românească nu mai este atentă la cărţile care se scriu, la filmele care se produc (cu chiu cu vai), la spectacolele de teatru. Prea puţini sunt cei care, cu adevărat, sunt atenţi la valoarea artistică a creaţiilor contemporane. Şi aceştia preferă să se bucure departe de zgomote. Lipsesc cu desăvârşire dezbaterile aplicate pe cărţi, filme şi spectacole. Nimeni nu mai are răbdare. Parcă toţi vor să iasă în faţă, cât mai repede, nu prin creaţii, ci prin replici, atacuri şi monologuri arogante.

Presa, blogurile şi site-urile sunt pline de anunţuri de lansări. Acest lucru este foarte bun. Marketingul contează! Dacă nu ai lansare eşti mort. După lansare, dacă nu ai o reţea care să-ţi comenteze „opera” iarăşi eşti mort. Apar tot felul de texte despre cărţi, spectacole ori filme, cu pretenţia că sunt „cronici”, dar în fapt sunt nişte scrieri încropite, confuze, chinuite, neapărat favorabile, adică PR-istice. Nu este lăudat „produsul”, ci autorul. Genul acesta de „receptarea” este practicată, de obicei, de prietenii din aceeaşi gaşcă din care face parte artistul. Iar artistul român, se ştie cât este de orgolios, se află deja urcat pe soclu, talentul său trebuie lustruit.

Am convingerea că, la fel ca şi alte domenii din România, lumea culturală este ciuruită de găşti. Sunt formate şi consolidate în jurul unor lideri cu influenţă, cu acces la finanţări, bine poziţionaţi în mersul lucrurilor. Polarizarea este foarte puternică: ai noştri sunt talentaţi, excepţionali, minunaţi, cei din tabăra adversă (fireşte!) sunt impostori, mediocri, depăşiţi, nişte nenorociţi.

Cea mai la îndemână „receptarea critică” este eticheta. Fără să fi citit cartea sau fără să fi văzut spectacolul. Etichetele ţin locul efortului de a înţelege şi de a da dreptul operei să se exprime. Etichetele ascund superficialitate, ură şi prostie.

Decât să citeşti cartea adversarului, mai bine îl împuşti ori îi tragi o halbă în cap (după ce-ai băut cinci-şase beri).

Mi-aş dori să urmăresc în spaţiul nostru cultural dezbateri cu „cărţile pe masă”, dezbateri oneste despre un film, dispute cordiale pe o carte sau pe un spectacol de teatru. De ce este valoros sau de ce este nereuşit un spectacol, ce secvenţe sunt parazitare în film sau de ce actorul din rolul principal a fost greşit distribuit, care sunt fragmentele slabe şi care sunt cele mai tari dintr-o carte. Cred că aceste dezbateri ar seduce publicul şi ar deschide multe uşi în minţile oamenilor. Cred, însă, că este o dorinţă utopică. Avem parte de o cultură aflată într-o margine de lume. Mult mai atractive sunt scandalurile din mahalaua noastră culturală.