Ce, cum şi pentru cine vitrinizăm

Cum Teatrul Nottara intenţionează ca, în viitorul apropiat, să organizeze un festival de teatru, conducerea instituţiei a dorit să afle opinia unor directori de astfel de manifestări de cultură teatrală, ale unor programatori, cum se numesc ei în limbaj specific, dar şi a criticilor de teatru asupra sensului acordat de ei acestor întreprinderi.

Sfârşit de polemică

Au fost lansate invitaţii lui Emil Boroghină şi lui Constantin Chiriac, Aurei Corbeanu, lui Vlad Vasiliu şi lui Dan Marius Zarafescu (care le-au onorat), fostelor şi actualei directoare ale Festivalului Naţional de Teatru care, din motive felurite, nu le-au putut da curs, criticilor de teatru din generaţii diferite şi cu opţiuni estetice dintre cele mai diverse. Unii au socotit că e util să vină, alţii şi-au scuzat politicos absenţa, o a treia categorie s-a arătat deranjată de faptul că organizatorii i-au inoportunat şi le-au mâncat din preţiosul timp solicitându-le să citească un mail, să răspundă la telefon şi să formuleze un răspuns constând în da sau ba.

 Asta à propos de întorsul spatelui, despre care vorbeşte colegul Ionuţ Sociu în contra-replica formulată la articolul meu de acum câteva zile, articol inspirat doar în parte de comentariul său, apărut tot pe adevărul.ro , ceva mai înainte.

Cred că orice critic de teatru a auzit de Teatrul Nottara, nu toţi îi cunosc istoria, iar alţii nu pun preţ pe istorie. Deşi aş putea să mă îndoiesc şi asupra detaliului legat de cunoaşterea de visu a ceea ce se întâmplă azi la Nottara ori altundeva, aiurea în ţară, câtă vreme una dintre ”criticiţele” numite de Ionuţ Sociu în replica lui habar nu avea, nu mai departe de toamna trecută, că la Braşov, bunăoară, fiinţează de zeci de ani un festival de teatru numit Festivalul de dramaturgie contemporană. Iar o alta, declara senin că nu o interesează decât ceea ce fac regizorii sub 35 de ani.

Nu doresc să lungesc prea mult discuţia legată de disputa care mă opune acum lui Ionuţ şi asta nu fiindcă nu aş avea contra-argumente, ci fiindcă sunt convins că el însuşi ştie că nu mă număr nicidecum printre duşmanii tinerei generaţii de creatori. Cu atât mai puţin nu sunt un inamic al tinerilor critici.

M-am bucurat să îl revăd reîntors nu doar în ţară, ci şi către preocupările de comentator teatral. Preocupări ce l-au consacrat şi pentru care îl recomandă şi inteligenţa, şi cultura, şi spiritul de observaţie, şi condeiul, şi deschiderea spre schimb de opinii. Totul e să nu îşi subordoneze  aceste calităţi partizanatelor de tot felul. Dacă va avea curiozitatea de a citi cărţile lui Valentin Silvestru ori ale lui Ion Cocora, va băga de seamă că ambii au acordat o maximă atenţie devenirii tinerilor generaţii de artişti, dar au făcut fără a fi agenţii lor de PR şi nu în numele unor prietenii prost înţelese.

 Nu am cum să fiu duşmanul tinerilor, fie şi numai ţinând cont de formaţia mea de profesor. Adică de om care lucrează cu tinerii. Al suficienţei, da. Sunt inamicul ei, la fel cum sunt duşmanul comodităţii de orice fel şi al refuzului dialogului. Le cer tinerilor să înţeleagă că teatrul este cea mai democratică dintre arte, fie şi numai prin faptul că se slujeşte de dialog, că pot contesta ceva numai după ce ştiu ce contestă şi că strategia ôte-toi de là pour qu je m’y mette la care recurg unii dintre colegii  de generaţie ai lui Ionuţ, fie ei creatori sau comentatori, e una în contradicţie cu esenţa artei pe care o slujesc fără a înţelege, în realitate, nimic din esenţa ei. Nu mă împac deloc cu opinia că nu numai FNT, ci şi premiile UNITER s-ar cuveni să funcţioneze pe criteriile sindicaliste, în virtutea cărora se acordau odinioară bilete la odihnă şi tratament, adică prin rotaţie. Nu mă asociez cu acei comentatori care mai cred că în relaţie cu ceea ce e tânăr şi nou mai e loc pentru mentalităţi protecţioniste de tipul celor din vremea lui Ion Heliade Rădulescu.

Socotesc, aşadar, închisă , cel puţin din punctul meu de vedere, polemica cu Ionuţ Sociu. Altele sunt, în fond, problemele pe care doresc să le abordez în comentariul meu de azi. Probleme la care am reflectat în urma dezbaterii de la Nottara, dar şi după ediţia din 2012 a Festivalului Naţional de Teatru.

Pentru cine organizăm festivaluri

Cred că o facem sau ar trebui să o facem prioritar pentru public. Pentru spectatorii plătitori, pentru aceia ce vor să vadă spectacole din felurite zone ale ţării pe care numai datorită festivalurilor mai au şansa de a le vedea, şi aceasta din cauza costurile prohibitive ale transportului şi ale cazărilor la hotel, care costuri au limitat drastic turneele. Cred că un festival trebuie să fie, în primul rând, o sărbătoare a comunităţii finanţatoare şi de aceea m-am numărat printre aceia ce au salutat decizia Marinei Constantinescu care, încă din primul ei an de mandat în fruntea Festivalului Naţional  de Teatru, a limitat drastic numărul invitaţiilor de protocol, le-a cerut colegilor ei critici să înţeleagă că nu le poate oferi decât lor bilete, nu şi familiilor lor, i-a poftit, în modul cel mai politicos cu putinţă, pe politicieni şi pe oamenii cu bani să vină la teatru, dar să treacă mai întâi pe la casa de bilete, ş.a.m.d.

 Totodată, Marina Constantinescu a multiplicat numărul de reprezentaţii ale unui spectacol din FNT. Ambele decizii şi-au aflat continuarea în mandatele succesoarelor sale, Cristina Modreanu şi, respectiv, Alice Georgescu. Măcar la acest capitol între cele trei doamne a fost concordie totală. În celelalte...cea mai opacă la dialog, de fapt, singura, a fost cea mai tânără, dar şi cea mai contestată dintre ele. Care se socoteşte omniscientă şi singura în măsură să vorbească la obiect despre teatrul contemporan.

Dorindu-se sărbători, festivalurile trebuie să producă bucurii unor cât mai consistente segmente de public. Viaţa a dovedit că atât publicul matur cât şi spectatorii tineri iau cu asalt sălile unde se joacă spectacolele produse de companii de stat ce îşi permit să invite regizori de vârf, de la Andrei Şerban la Silviu Purcărete, de la Mihai Măniuţiu la Victor Ioan Frunză şi la Alexandru Dabija, de la Felix Alexa la Radu Afrim şi Radu Alexandru Nica, de la Vlad Massaci la Bocsárdi László. Or, atunci când ai bani tot mai puţini şi eşti nevoit să-i chibzuieşti mai atent, uneori dureros de atent, dai prioritate necesităţilor.

Publicul, repet, forţează intrarea la montările lui Şerban şi ale lui Purcărete, nu la cele semnate de David Schwartz şi de Theodora Herghelegiu, oricâte scrisori, apeluri şi mesaje ar semna aceştia. Şi oricât de colorat le-ar fi limbajul şi de ţâfnoşi ar fi ei. Cred că tocmai după analiza acestor realităţi a hotărât Alice Georgescu să renunţe la secţiunea Teatru independent, la fel cum a renunţat la cea dedicată spectacolelor muzicale.

Şi nu fiindcă ar dispreţui munca tinerilor. Poate că ar fi procedat mai bine dacă în secţiunea al cărei titlu a scandalizat atâtea spirite creative –De toate pentru toţi ­– ar fi făcut loc şi unor spectacole ale independenţilor. Avea, nu încape îndoială, la ce să renunţe. Avea, indiscutabil, cu ce să înlocuiască unele opţiuni mai puţin inspirate, chiar din zona independenţilor. Am repetat-o în articolul False antagonisme, am spus-o şi cu alte ocazii. În nici un caz însă nu ar fi trebuit să cadă în greşeala renunţării la o vitrinizare, care e înscrisă în certificatul de naştere al FNT, în favoarea altei vitrinizări.  

Şi nici să reactiveze strigătul de luptă de pe vremea penuriilor ceauşiste daţi mai puţin să se ajungă la toată lumea! Căci, aşa după cum ne lasă să înţelegem nu atât Ionuţ Sociu cât, mai curând, comentariile pe Facebook  la primul său articol, o astfel de renunţare ar fi fost pe placul independenţilor. Or, rostul naşterii şi existenţei FNT a fost şi cred că se cuvine să rămână pe mai departe acela de a recapitula ceea ce a fost mai bun în stagiunea anterioară. Din toate zonele şi categoriile de teatru. Nativ sau alternativ. Cine stabileşte ce a fost mai bun? Selecţionerul unic, a cărui existenţă s-a dovedit a fi mai bună decât inexistenţa lui. Un selecţioner care om fiind nu are cum să fie infailibil.

Şi cu criticii ce facem?

Unii dintre criticii prezenţi la dezbaterea de la Nottara şi-au exprimat regretul faţă de inexistenţa unui calendar riguros întocmit, calendar care să evite suprapunerile de festivaluri. Calendar care le-ar facilita, din câte înţeleg, condiţia de homo viator. Mă despart de aceste regrete, mai întâi în virtutea considerentelor exprimate mai sus. Mi se pare apoi că a trecut vremea când toţi criticii veneau şi stăteau pe toată durata desfăşurării unui festival la fel cum a trecut vremea criticului care vede tot. Asta pe de o parte.

 Pe de altă parte, nu văd de ce nu şi festivalurile s-ar supune regulilor concurenţei. Un director de festival, un selecţioner unic se va dovedi mult mai riguros, mai responsabil, mai atent la planificare dar şi în selecţie atunci când ştie că trebuie să facă faţă concurenţei. Cu atât mai mult cu cât spre a-şi asigura finanţarea pentru viitoarea ediţie, ei sunt obligaţi să adauge solicitării de alocare de fonduri extrase din presă care să ateste că Festivalul organizat de ei interesează, are identitate şi nu doar ţine locul, pentru o săptămână, inexistenţei activităţii în celelalte 51 săptămâni din an.

Le-o cere finanţatorul principal, le-o cer şi sponsorii. Toţi criticii vor să participe la Festivalul Shakespeare de la Craiova, la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, la Interferenţele  de la Cluj, la Festivalul European al Spectacolului de la Timişoara tocmai fiindcă acestea vin cu oferte serioase. Toţi criticii adevăraţi îşi doresc să le comenteze. Şi cu toţii se bucură atunci când află că cele scrise de ei au fost recepţionate şi au reprezentat motive de reflecţie. Concurenţă trebuie să existe şi între ei, însă e vorba despre o concurenţă bazată pe talent, pe vocaţie şi nu pe abilitatea de a da din coate.