Cazul Ursu: În 2020, justiţia din România falsifică istoria
0Moartea lui Gheorghe Ursu a fost un accident, îşi motivează Curtea de Apel Bucureşti sentinţa de achitare a asasinilor disidentului anticomunist. O palmă dată românilor, istoriei şi justiţiei.
La 30 de ani de la căderea dictaturii, justiţia din România continuă să protejeze torţionarii regimului Ceauşescu, să falsifice istoria şi să batjocorească memoria colectivă. Securitatea nu a vrut să îl ucidă pe Gheorghe Ursu. Omul a murit, da, dar doar aşa, un pic din greşeală. L-a bătut, ce era să facă şi ea, biata Securitate? Şi de fapt nici nu a mai putut să îl bată, pentru că el, Gheorghe Ursu, a decis cu de la sine putere să se prăbuşească mort! Cât dispreţ faţă de organele statului în exerciţiul funcţiunii. Să-l tortureze? Ce motiv ar fi putut avea?
Ziua de 22 ianuarie 2020 este ziua în care justiţia română şi-a bătut joc de români, de istorie de sine şi dintr-o singură lovitură. Motivarea judecătoarei care a decis că asasinii inginerului şi scriitorului Gheorghe Ursu nu trebuie condamnaţi este nu doar o nouă execuţie sumară a disidentului, ci îngroapă demnitatea ca element fundamental al unei comunităţi şi, deopotrivă, definitioriu pentru practicarea meseriei de judecător. Este o crimă în masă contra conştiinţei unei naţiuni şi un omor sadic al meseriei pe care judecătoarea Mihaela Niţă o practică. Textul motivării sentinţei spune, într-o fabuloasă negare a realităţii, că „Ursu nu a fost disident”, ci un privilegiat al regimului, deoarece a putut să îşi întâlnească în afara României fiul stabilit în Statele Unite. Are lectura motivaţiei cumva rezonanţa acelui mesaj transmis de poliţistul englez care a comentat achitarea traficanţilor de copii din Ţăndărei: „Mă tem pentru poporul român”?
Germina Nagâţ, membru în colegiul CNSAS
„Motivarea sentinţei mi se pare mai greu de acceptat şi de înţeles decât chiar sentinţa în sine”, a comentat, pentru Deutsche Welle, Germina Nagâţ, membru în Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. „Afirmaţia că Ursu nu a fost disident nu este doar o eroare factuală şi o insultă la adresa unui om care a murit ucis în bătăi în arestul fostului Minister de Interne, ci şi o eroare gravă de raţionament”, adaugă fosta şefă a Direcţiei de Investigaţii din CNSAS. Motivarea, completează Germina Nagâţ, dovedeşte „câtă lipsă de experienţă este în sistemul juridic românesc în materia drepturilor omului! Nu se cunoaşte deloc, nici chiar superficial, modul de lucru al aparatului represiv comunist, ca formă extremă de încălcare sistematică a drepturilor omului. Şi lipseşte cu totul punerea în context a uciderii lui Gheorghe Ursu”.
Să punem, aşadar, în context uciderea, în beciurile Securităţii ceauşiste, a lui Gheorghe Ursu. Ar fi rămas una dintre numeroasele fărădelegi necunoscute, cu probe temeinic dosite şi în bună măsură chiar distruse, curând după evenimentele din 1989, de către securişti şi profitorii aparatului politic al fostului partid unic. Nu a fost aşa graţie fiului lui Ursu, care cu tenacitate a refăcut, lacrimă cu lacrimă, calvarul părintelui, şi a câtorva prieteni pe care Ursu a refuzat să-i trădeze în beciurile Securităţii. În beciurile acelui regim dictatorial care pedepsea opiniile critice la adresa puterii, califica drept act criminal şi atac subversiv la adresa orânduirii orice gând abătut de la dogmă, sancţiona nerespectarea luptei de clasă ca subminare a partidului unic. Beciuri în care sfârşeau toţi cei care nu se împăcau cu sistemul sau aveau curajul să slalomeze printre şabloane, care sperau ca ideile lor să circule libere, care căutau alte răspunsuri.
Astfel de oameni se numesc disidenţi. Orice om care se opune unui sistem totalitar este un disident. România anilor dictaturii de tip sovietic nu au fost prea generoasă în indivizi care să-şi fi riscat viaţa contrazicând regimul, contestând putreziciunea angrenajului politic, arătând că regele e gol, cerând drepturi. Cei mai mulţi dintre români s-au făcut mici, s-au închis în false microuniversuri private şi au defilat umili prin spaţiul public. Gheorghe Ursu nu a făcut-o. A avut curajul să trimită „emigraţiei române reacţionare” scrisori în care denunţa abuzurile regimului ceauşist iar acestea au fost citite pe post la Radio Europa Liberă. Şi şi-a notat, cu meticulozitate, fiecare derapaj, cruzimile cotidianului, barbaria de zi cu zi a acelei lumi despotice. Pentru ca samavolnicia, spera Ursu, să nu rămână nepovestită generaţiilor următoare. L-au zvârlit în beciuri, căci în temniţă le-a fost frică să-l trimită. Nu puteau să îl reţină pentru textele „defăimătoare” transmise în Vest. Nici pentru ideile „duşmănoase” din jurnalul de sertar, descoperit după ce a fost turnat la Securitate de două colege. Nici pentru că asculta posturi de radio interzise. Pentru că deţinea 18 dolari a fost Gheorghe Ursu săltat. Şi aruncat într-o celulă cu violenţi infractori de drept comun şantajaţi şi asmuţiţi împotriva lui de miliţie şi de poliţia politică.
Acesta este contextul. Gheorghe Ursu nu a fost disident. Nu a fost doar un disident. A fost definiţia însăşi a disidenţei româneşti.
În beciurile Securităţii, Ursu a fost torturat. Există confirmarea medicilor, există confirmarea martorilor. Pentru judecătoarea Niţu, tortura nu este o crimă împotriva umanităţii, ci doar un tratament neomenos – şi, asta, pentru că magistratul a considerat de cuviinţă să le aplice celor doi torţionari ai lui Ursu legea mai favorabilă. În secolul 21, la 30 de ani de la începutul construcţiei statului de drept în România, legea aceasta „mai favorabilă” înseamnă Codul Penal din 1968. O mie nouă sute şaizeci şi opt! „Noţiunea de crimă împotriva umanităţii nu se rezumă la ucidere, în sensul de suprimare a vieţii. Or, se pare că judecătoarea înţelege lucrurile doar literal. Componenta torturii din definiţia crimelor împotriva umanităţii a ignorat-o cu totul”, punctează Germina Nagâţ.
Judecătoarea Niţă nu este un snowflake născut într-o lume fără telefoane cu disc, casete video, jocuri pe dischete sau scaune de maşină pentru copii. Şi chiar dacă s-ar fi născut în democraţie, este cel puţin nedemn pentru un judecător să nu înţeleagă istoria recentă a propriei naţiuni. Nu aceasta este justiţia în apărarea căreia atâţi români au ieşit în ultimii trei ani în stradă şi la urne. Mai trist este că ştirea zilei pe 22 ianuarie 2020 a trecut neobservată, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat. O linişte pentru bătrâneţile cu pensii speciale ale tuturor torţionarilor rămaşi nepedepsiţi, ai căror copii au găsit calea spre succes în odinioară hulitele „capitalism” şi „democraţie”. Şi nici doamna judecător nu o va duce cu mult mai rău, la pensie.
Petre Iancu - Deutsche Welle