Cazul Johnny Depp. Defăimare sau manipulare?

Amber Heard şi Johnny Depp FOTO Hepta

Recent, o instanţă britanică, Înalta Curte din Londra, l-a găsit vinovat pe actorul Johnny Depp de abuz şi violenţă domestică asupra fostei sale soţii, actriţa Amber Heard, pe care ar fi bătut-o de cel puţin paisprezece ori, în perioada în care au format un cuplu, iar probele administrate au determinat instanţa să le considere „în mod substanţial adevărate”.

Decizia instanţei din data de 2 noiembrie în dosarul  Depp II v News Group Newspaper Ltd [2020] EWHC 2911 a avut deja consecinţe în planul profesional pentru Depp, fiind rugat să părăsească producţia Fantastic Beasts, unde deja filmase câteva cadre şi din care a făcut parte în seria anterioară. Impactul aceste hotărâri judecătoreşti, deşi nu este definitivă, iar avocaţii lui Depp au anunţat deja că vor face apel, este extrem de important pentru o dezbatere necesară: imunitatea pe care vedetele păreau să o aibă, până acum, în faţa celor mai grave acuzaţii, de la viol, la abuz sexual implicând minorii, la violenţă domestică şi abuz psiho-emoţional. În apărarea lui Johnny Depp au sărit, pe tot globul, milioane de fani, persoane publice, actori, actriţe şi chiar scriitoarea J.K. Rowling. Nimeni, sau aproape nimeni nu a crezut varianta prezentată publicului de către fosta soţie a lui Depp, actriţa Amber Heard, întrucât şi ea făcuse câteva gesturi că păreau destul de controversate. În plus, foste partenere de viaţă ale lui Depp, de la mama copiilor săi, Vanessa Paradis, la Winona Rider şi alte foste iubite, au sărit să declare public că nu au fost niciodată lovite sau abuzate fizic sau emoţional de Johnny Depp. În consecinţă, o întreagă campanie de ură şi de anihilare a carierei şi persoanei lui Amber Heard s-a declanşat global. Actorul are un dosar similar de defăimare în SUA împotriva fostei sale soţii, Amber Heard, de la care cere daune de $50 milioane.

De ce este relevantă această hotărâre judecătorească?

În primul rând, întregul proces a fost declanşat de însuşi Johnny Depp, care a chemat în instanţa din Londra tabloidul The Sun, care l-a calificat în paginile sale ca fiind „wife beater”, drogat şi altele asemenea, iar Depp a deschis o acţiune pe o lege britanică a defăimării (Defamation Act 2013). The Sun a publicat în 27 aprilie 2018 un articol în care o acuzau implicit pe autoarea J.K. Rowling că permite participarea unui „bătăuş de soţii” în filmul „Animale fantastice”. Avocaţii lui Depp au pretins că termenul folosit, „bătăuş de soţii” îi afectează reputaţia personală şi profesională şi îi cauzează daune serioase. În apărare, avocaţii The Sun au folosit ceea ce se cheamă „proba verităţii”, definită în secţiunea 2 din Defaimation Act, care spune că „este o apărare la o acţiune pentru defăimare, care arată că acuzaţia adusă în declaraţia atacată este substanţial adevărată”. Prevederea o regăsim şi în art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care are deja o practică consistentă privind „proba verităţii”, care nici măcar nu este obligatorie pentru jurnalişti şi presă, dacă se dovedeşte că în cauza este vorba despre un interes public. Aşadar era obligaţia lui Johnny Depp să dovedească că a suferit un prejudiciu serios în privinţa reputaţiei sale, însă această prevedere mută accentul procesului pe dovada că articolul care îl numea „bătăuş de soţii” era bazat pe dovezi consistente. Aşadar, deşi era reclamant şi, prin urmare, Depp a stabilit cadrul procesual, a pierdut cauza, cu cheltuieli de judecată de milioane de lire.

Se ridică trei întrebări: 1) era convins Johnny Depp că va câştiga şi că este „nevinovat”, neexistând probe împotriva lui?; 2) i-a jucat propriul ego o festă sumbră? 3) este vorba mai degrabă despre o manipulare, cu scopul de a induce în eroare opinia publică, a-şi demoniza fosta parteneră şi a ieşi cu faţa curată şi reputaţie nepătată dintr-un scandal provocat de el însuşi?

Întrucât am urmărit dosarul şi declaraţiile din presă ale celor doi foşti soţi, Depp şi Heard, şi am ascultat înregistrările audio lansate pe diverse platforme, mi-am conturat propria mea opinie, atât juridică, cât şi extrajuridică. Poate fi eronată, sau poate fi corectă. Consider că hotărârea instanţei londoneze este corectă şi cred că Johnny Depp a fost complet greşit sfătuit să urmeze această cale, de a da în judecată publicaţia The Sun, deşi ştia – sau ar fi trebuit să ştie – că nici Amber Heard nu a fost prea stânjenită să livreze presei o serie de detalii personale din viaţa sa privată, inclusiv fotografii în care Depp apare drogat, prăbuşit inconştient, sau în care este agresiv verbal cu ea şi prezintă potenţial risc - ea pare să se teamă - de a fi agresiv fizic. Heard a publicat şi o serie de fotografii cu ea bătută, având ochii învineţiţi, iar Depp a răspuns cu o intensă campanie de denigrare la adresa ei, spunând că e vorba despre machiaj care să o facă să pară lovită. Am ferma convingere că ego-ul narcisist al lui Depp i-a jucat cea mai teribilă festă a vieţii sale, de până acum. Concluzia mea este că Johnny Depp şi-a abuzat psiho-emoţional şi fizic fosta soţie, Amber Heard, şi a manipulat opinia publică, declanşând cu ferocitate un întreg arsenal de atacuri, din mai multe direcţii, menite să o denigreze pe aceasta. Parţial a reuşit, întrucât şi actriţa a pierdut o serie de oportunităţi profesionale din cauza scandalului şi nici ea nu a prezentat o imagine pozitivă publicului, care să asigure că ar merita să aibă, la rândul ei, o reputaţie nepătată.

Însă aici doresc să punctez alt aspect: acela al puterii unui bărbat, care suferă de patologie narcisică severă, cu o putere globală enormă, cu cantităţi infinite de bani şi resurse, incapabil să îşi asume faptele sau responsabilitatea pentru ele şi a cărui singură preocupare a fost salvarea propriei reputaţii, cu preţul anihilării carierei, reputaţiei şi imaginii personale a fostei soţii, pe care pretinde că a şi iubit-o. Singura dorinţă a lui Johnny Depp, singurul lucru care părea a-l satisface pe deplin era distrugerea reputaţiei fostei soţii şi salvarea propriei reputaţii. Pentru a reuşi acest lucru nu a ezitat să arunce în luptă milioane de dolari pentru avocaţi, campanii de presă şi PR, afiliaţi, complici, ajutoare care să o portretizeze pe aceasta în cel mai dezgustător mod. În opinia mea, este manual clasic de manipulare a opiniei publice, de mutare a responsabilităţii şi atenţiei de la adevăratul abuzator, către celălalt, printr-un mecanism care se numeşte „proiecţie”. Mă bucur foarte mult că Înalta Curte din Londra a văzut printre aceste maşinaţiuni, dincolo de pompă şi PR, şi mi-aş dori extrem de mult ca şi judecătorii români să fie mai dibaci, mai educaţi şi mai capabili să identifice acest tip de manipulări, extrem de prezente şi în dosarele de prin instanţele noastre.

Întrucât am lucrat cu astfel de cazuri, pot să afirm că acesta este un pattern pe care îl întâlnesc deseori în situaţiile de cupluri divorţate, care îşi dispută bunuri sau copii. Aproape întotdeauna, bărbaţii implicaţi reacţionează la divorţ, părăsirea domiciliului şi ieşirea din căsătorie a femeii prin demonstraţii de forţă menite să demonizeze femeia şi prin campanii de răzbunare duse până la absurd, deseori prin eforturile – cu ajutorul unor avocaţi lipsiţi de scrupule – de a le lua copiii, motivând că sunt mame denaturate, incapabile să aibă grijă de ei sau pur şi simplu, mult mai machiavelic, să întoarcă copiii, uneori cu vârste fragede, incapabili să distingă Binele de Rău, împotriva propriilor mame, pe care încep să le respingă categoric, să le jignească, lovească, atace şi să le împroaşte cu noroi, întrucât aşa au văzut/auzit/li s-a spus de către „tată”. Femeile sunt, în mod constant, şi cu rare excepţii victime ale abuzurilor fizice şi în mod covârşitor ale celor psiho-emoţionale, alienarea unui copil de mamă fiind o formă de abuz şi o traumă colaterală a divorţului şi separării de familie. Cred că a sosit momentul propice să avem o dezbatere serioasă pe această temă şi să educăm puţin judecătorii cu privire la acest pattern şi acest tip de abuz, până când vor fi capabili să recunoască alienarea parentală, intimidarea femeilor prin procese, hărţuire cu executori, asistenţi sociali, avocaţi şi denigrarea femeilor prin rude, prieteni, colegi şi cunoştinţe ca o formă de abuz, tipică celor care au tulburări comportamentale din patologia narcisistă, sociopatică sau psihopatică. Manipularea este, de asemenea, abuz, iar stresul post-traumatic suferit de victime este, de asemenea, o daună colaterală a divorţurilor, care trebuie luată în calcul de instanţe, inclusiv ca daune morale. Acest tip de crimă emoţională trebuie să încetăm să îl lăsăm nepedepsit, să învăţăm să identificăm abuzul, indiferent de formă, să ne protejăm, inclusiv în instanţe, dar şi în afara lor, şi să convingem judecătorii că este important – şi uneori face diferenţa între viaţă şi moarte, între a salva un adult sau un copil traumatizat – să distingă nuanţele şi aspectele extra-juridice, însă cu implicaţii juridice din aceste cazuri.