Câteva mirări la adresa scriitorilor, criticilor literari şi istoricilor români

Lucrurile stau cam aşa: pe statuile şi mormintele scriitorilor Ion Luca Caragiale şi Tudor Arghezi, un ziarist de notorietate lipeşte două etichete: la primul – ”plagiator”, iar la cel de-al doilea – ”lichea”. În timp ce noi, ceilalţi, ne înghesuim şi venim cu flori, şi colo, şi colo, cineva îşi face loc printre noi cu coatele, ne mai şi calcă pe picioare, ca să-şi poată duce intenţia până la capăt.

..Cică marele dramaturg ar fi avut la dispoziţie nişte stenograme de la şedinţele Parlamentului din vremea sa, în care erau consemnate discursurile diverşilor Caţavenci şi Brânzoveneşti, pe care îi regăsim în acelaşi loc şi în zilele noastre.

De acolo s-ar fi inspirat Nenea Iancu, preluând uneori sintagme întregi în opera sa. Şi? Trebuia să modifice sintagmele numai de dragul de a nu fi acuzat de plagiat peste vreo sută de ani, de către un personaj obsedat de acest subiect!? Erau stenogramele opera lui X, sau Y, din care s-ar fi copiat fără ghilimele?! Oare nu alcătuiau acestea un material documentar din care putea să se inspire oricine?!

Altă mirare-întrebare: o eventuală modificare a discursului brânzovenesc, în general, de către autor, nu ar fi dus la o ”falsificare” a propriilor personaje? Am mai fi râs noi cu atâta poftă în sălile de teatru la piesele de care spiritul românesc nu se va putea lipsi niciodată?

Apoi, pe cine mai interesează astăzi de unde anume s-a inspirat Caragiale? Atunci, de ce recurgem la asemenea etichetări?! Răspund în calitate doar de cititor avizat: probabil, ca să ne aflăm în treabă, iar nefericitul demers să aducă autorului ceva glorie, de care duce lipsă de câteva decenii bune.

Se cuvine precizat că acuza a fost oarecum îndulcită cu formularea ”plagiator al realităţii”. Dar, nu toţi scriitorii, toţi artiştii, în general, sunt mai mult, sau mai puţin, nişte plagiatori ai realităţii care ne îmbrăţişează pe toţi cu o generozitate fără sfârşit? Şi atunci, unde este vina lui Caragiale?

Ce a mai descoperit ziaristul nostru contemporan? Că Arghezi ar fi scris câte ceva favorabil pentru cei care se aflau la putere în vremea sa, arătând ca un interesat de cât mai mulţi arginţi în buzunarele sale. Ar fi trebuit să scrie de bine despre ceilalţi, mai ”progresişti”, dă de înţeles cunoscutul ziarist, care ne aminteşte că în vremurile noastre există ”lichele care şi-au închiriat personalitatea cu ziua, ba chiar cu ora”, pentru interese financiare.

În final, se trage concluzia că Arghezi, care a făcut şi puşcărie pentru ideile sale ”anti”, este, de fapt, un precursor al ziaristului-lichea de azi. Cuvântul ”lichea” oripilează, atunci când te gândeşti la autorul ”Psalmilor”, la cuvintele sale cu miros de candelă, singurul poet de pe planetă care i-a spus lui Dumnezeu: ”Vreau să te pipăi/Şi să urlu: Este!”

Derapaje omeneşti

La nivelul nostru, admitem că mulţi scriitori români au avut ”rătăciri” de acest gen, care au culminat cu scrierea romanului ”Mitrea Cocor” de către Mihail Sadoveanu, sau cu versurile închinate lui Ceauşescu de către Adrian Păunescu, poet important şi iubit, dar respins, deopotrivă, din acelaşi motiv.

În opinia multora dintre noi, aceste derapaje sunt omeneşti, posibile, care trebuie înţelese ca atare, o spunem chiar răspicat. Dacă în spatele unor asemenea greşeli se descoperă o operă cu greutate, cu o vizibilitate naţională, chiar internaţională, atunci scriitorul respectiv trebuie iertat din start.

Se înţelege că nişte aprecieri de acest gen ar trebui validate de voci autorizate, cum ar fi acad. Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Alex Ştefănescu şi mulţi alţii la fel de valoroşi, care să condamne aceste, până la urmă, erori, dacă nu chiar obrăznicii.

De la acuza de plagiat cu privire la Caragiale a trecut ceva timp. Aceasta nu a revoltat pe nimeni. Nu am văzut niciun scriitor sau critic literar (este posibil să-mi fi scăpat – s.a.) care să ia atitudine în legătură cu acel gest reprobabil.

Oare de ce? Marii scriitori ai literaturii române de altădată nu mai trebuie apăraţi de către confraţii lor contemporani în asemenea situaţii jenante? Tăcerea confraţilor nu înseamnă oare acceptarea unor asemenea insulte fără precedent?

Sau vom lăsa în continuare obrazul murdărit al celor doi scriitori, atât de iubiţi, cu noroiul (ca să nu folosesc alt cuvânt – s.a.) aruncat de ziaristul respectiv?

O instanţă destinată infracţiunilor culturale

În diverse chipuri, am mai spus-o, lovim sistematic în valorile spiritualităţii românilor cu o înverşunare blestemată, care nu are nicio legătură cu logica şi bunul-simţ. S-a lovit de atâtea ori în Eminescu, apoi a venit rândul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, lui Mihai Viteazul, lui Mircea cel Bătrân, lui Vlad Ţepeş, ca să ne referim doar la câteva exemple. Pentru ultimii pomeniţi, ponegrirea lor se face într-o revistă de specialitate, de care ziaristul nostru nu e străin, sau în volume scoase pe bandă rulantă, finanţate din străinătate.

Mai e cineva sensibil în ţara asta la asemenea fărădelegi culturale, tot mai numeroase, pentru care nu există lege? Oare în România de azi nu ar trebui înfiinţat un Tribunal destinat infracţiunilor culturale, unele dintre ele de o gravitate excepţională?

Ne-am apropiat mai mult un pic de cel cu etichetele, şi ce descoperim? Chiar domnia sa este de partea uneia din cele două jumătăţi, putere şi opziţie, manifestându-şi făţiş, tot cu mijloace gazetăreşti, simpatia şi preferinţele pentru anumite personalităţi politice controversate, sau cu un nivel tot mai scăzut în sondajele de opinie. Ce interes o fi la mijloc? Nu cumva tot financiar? Ar fi drept să-l numim şi noi ”lichea”, aşa cum a procedat stimabilul cu Arghezi? Sau îi respectăm dreptul la opinie?

Parafrazându-l pe genialul vânzător de cireşe din poarta Mărţişorului, i-am putea spune, totuşi, celui care ne-a inspirat aceste rânduri: ”Una spui, şi alta fumezi, monşer!”.

P.S. Din respect pentru opera sa, contestată de unii, nu am publicat numele ziaristului-scriitor comentat. Îi trecem cu vederea acest mic derapaj, aşa cum ar fi trebuit şi domnia sa să procedeze cu iluştrii săi înaintaşi.