Catedrala

Lumea s-a săturat de imobile-gigant după trista experienţă avută cu Casa Poporului.

La interval reapare chestiunea construirii unei catedrale „reprezentative" pe care o doreşte Biserica Ortodoxă, Patriarhia, în speţă. Ideea nu e nouă. Datează din anii '80 ai secolului al XIX-lea, încurajată de regele Carol I după declararea Regatului România în 1881. De atunci, ideea a fost reluată, fără succes (să o spunem), de câteva ori. A fost relansată în anii '90 de Teoctist, care avea motive personale să se revanşeze: admisese distrugerea mai multor biserici înainte de '89 contrar statutului său, care îi cerea să le apere. Fostul patriarh şi-a dorit să facă un gest reparator. A vrut să lase o amintire de ctitor, nu de demolator. E inutil să dau aici o listă a bisericilor dispărute. Chiar pe locul unde ar trebui să se construiască viitoarea catedrală au fost nu mai puţin de trei. Nu a reuşit.

În vremea ultimilor ani ai patriarhatului său, proiectul s-a târât prin diferite comisii şi au fost organizate mai multe concursuri. Şi amplasamentul a fost schimbat, trecând din Piaţa Unirii în Parcul Libertăţii, în Piaţa Alba Iulia etc. Controversele au fost şi sunt puternice. Suntem departe de a obţine un consens. Biserica ar trebui să ţină cont de obiecţiile apărute din zona societăţii civile. Urbaniştii găsesc nefericit ales locul - lipit de Casa Poporului, încălcând astfel cele mai simple principii ale urbanismului. Şi aşa clădirea Parlamentului e scoasă din scară, adăugarea unui imobil de mari dimensiuni, îl loc să uşureze lucrurile şi să clarifice aspectul zonei, nu face decât să le agraveze. În plus, Casa Poporului, prin dimensiunile sale, va pune în umbră, îşi va subordona, inevitabil, catedrala. Ea trebuie ridicată într-un loc aerisit, larg, unde nu există concurenţa altor imobile şi unde linia, „măreţia", „liniştea" să fie puse în valoare. Înghesuită între Ministerul Apărării, Hotelul Marriott şi Casa Poporului, catedrala se anunţă un eşec urbanistic. Se doreşte oare neapărat alăturarea Bisericii de puterea laică? Trebuie să înţeleg acest amplasament ca expresia unei rivalităţi sacru-profan? Avem atunci  expresia unui orgoliu care doreşte să consfinţească o putere pământeană. Dat fiind caracterul efemer al puterii politice, Biserica nu are nimic de câştigat, dimpotrivă, va ieşi micşorată, mereu comparată (şi nu doar când vine vorba despre grandoarea clădirilor vecine) cu trivialul luptelor pentru supremaţie din Parlament. Nici arhitecţii nu sunt fericiţi cu macheta prezentată de Patriarhie. Clădirea pare rodul unei improvizaţii diletante, un amestec de detalii luate de la diferite catedrale (nu numai ortodoxe). Mie, unul, mi se pare pur şi simplu urâtă, cu proporţii nepotrivite, prea încărcată. E o clădire care aparţine trecutului, şi nu una pentru secolul al XXI-lea şi pentru cele care vin.

Cred că bucureştenii nu sunt favorabili ideii. Un referendum organizat de Primărie ar putea avea un răspuns mai aproape de adevăr. Cred că lumea s-a săturat de imobile-gigant după trista experienţă avută cu Casa Poporului, care a distrus aspectul vechiului Bucureşti. Mai cuminte din partea Patriarhiei ar fi fost să se adopte ideea refacerii din temelii a Văcăreştilor, cel mai mare şi mai frumos monument de artă ortodoxă din Balcani. Aici, pe lângă vechea mănăstire, s-ar putea construi alte lucruri, care să găzduiască un muzeu al artei religioase româneşti, sală de conferinţe&concert, un hotel unde ar fi primiţi pelerinii etc. Acesta era gestul reparator de care avea nevoie fostul patriarh Teoctist. Avem geniu inaugural - o luăm de la zero mereu, ignorându-ne cât se poate de păgubos trecutul.