Câte o pensie specială pentru fiecare român. „Sî ni sî deie”, că altfel am murit degeaba pentru ţară

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Am cântărit, am măsurat, am adunat, am scăzut, am înmulţit şi-am împărţit. Am comparat mere cu pere şi stânga cu dreapta. Am pus faţă în faţă pe alba cu neagra şi pe tanda cu manda. Concluzia este un mic rezumat al istoriei românilor: să se dea, că altfel n-avem cum.

Cum era de aşteptat (căci vin, tropăind, alegeri duble), dezbaterea publică în chestiunea pensiilor speciale (mă rog, „de serviciu”) a fost reluată furtunos. Şi nu doar în agora virtuală a neamului, ci de-a dreptul în Parlament, acolo unde, de ceva luni, nu mai este deloc clar cine-i în Opoziţie şi cine e la Putere, căci toţi par să fie şi într-un loc şi-n altul, într-un soi de ubicuitate absurdă şi extrem de păguboasă pentru ţară. Ce aflăm nou din toată tevatura? Mai nimic! De fapt, chiar nimic, căci în afara exerciţiilor de retorică ale aleşilor, nu întrezărim nicio speranţă că va fi altfel decât ştiam că este.

Ei sunt cei ce sunt. La politicienii profitori mă refer. În esenţă, ei nu vin de pe Marte, ci sunt o prelungire hidoasă a eternelor noastre metehne. Să ni se dea! Este o lozincă autohtonă veche de când lumea. Cei de acum doar au dus-o la un alt nivel. Adică n-au mai aşteptat să le ofere cineva ceva, ci şi-au luat cu de la sine putere cam tot ceea ce au vrut. Cam ca-n socialismul lui Ceauşescu (la fel de original ca şi tranziţia de după) când furtul a fost dus la rang de artă şi a fost scos, tiptil, din zona apucăturilor imorale. Bine, atunci măcar existau alte circumstanţe, legate de supravieţuire.

Ăştia de acum nu se mărginesc la o traistă de porumb, la o mână de şuruburi sau la un kilogram de carne. Nu asta le lipseşte. Au de „completat” alte nevoi: opulenţă, privilegii, influenţă. Ideea de bază este să nu se simtă ei, aleşii şi numiţii, la nivelul poporului de rând. Vor să fie deasupra, să epateze, să-şi facă rost de „sângele albastru” pe care n-au avut norocul să-l aibă în genealogie. La urma-urmelor, moda de a cumpăra titluri nobiliare s-a născut acum un mileniu, pe modelul ştiut acum drept „must have”.

În zilele noastre, nu mai este nicio şmecherie să fii  duce sau marchiz. Însă dă bine să fii deputat, sau senator sau prefect. Ori măcar un consilier judeţean, un „baronaş” local, un şef de ceva, orice, chiar dacă nivelul tău profesional nu te recomandă nici să fii paznic la instituţia cu pricina.

Din funcţii derivă, evident, privilegiile. Ei se sacrifică pentru popor, la o adică, deci merită ceva special. Poate o medalie (pentru început), poate o statuie (în atenţia posterităţii), însă categoric vor bani. Mulţi bani. Mult mai mulţi decât pot cheltui şi, categoric, mult mai mulţi decât ar merita. Pensiile speciale nu au apărut pentru că beneficiarii lor nu aveau din ce trăi – mulţi sunt deja bogaţi după standardele sociale din România – ci pentru că au vrut să fie deasupra „vulgului”. Deasupra „sărakilor”. El, senatorul, este atât de mega-important încât nu se poate compara cu medicul, cu profesorul, cu inginerul. El decide sorta naţiei! Sănătatea, educaţia, inovaţia sunt mofturi. Fără el, aşadar, totul e degeaba. Ce n-aţi înţeles?

Modelul este aplicat şi în alte sectoare, însă neapărat sectoare care trăiesc din banul public. Este mult mai uşor să toci banii altora, iar când contributorii sunt în număr mare, la scara bugetului unei ţări adică, lucrurile sunt cu atât mai interesante. Mai întâi au fost pensiile speciale ale judecătorilor şi procurorilor (la care s-au „lipit”, de-a dreptul grotesc, şi mulţimea de funcţionari – grefieri, secretare, băgători de seamă, etc – din sistemul de justiţie).

Nu zic nu, pensiile lor sunt cumva justificate, însă sunt mult supradimensionate. De ce pensia unui medic trebuie să fie de 4-5 ori mai mică decât cea a unui judecător? Mi se spune: „judecătorul riscă pronunţând sentinţe”. Dar medicul nu riscă intrând în contact cu toate bolile pământului şi ţinând în palmă, la propriu, vieţile oamenilor? „Da, dar mai este şi îngrădirea dreptului unui judecător de a avea o ocupaţie secundară”, argumentează apărătorii profesiei. Lucru fals, însă, căci judecătorii şi procurorii pot lucra şi în învăţământ. Unde posturi disponibile sunt, slavă Domnului, iar ocupaţia didactică este perfect complementară cu cea juridică. Aţi vedea un magistrat muncind cu jumătate de normă de vânzătoare? Sau ca şofer de taxi? Eu nu.

„Dar nu există mult timp la dispoziţie deoarece Justiţia e cronofagă”, mi se şopteşte. Zău? Ce magistrat lucrează mai mult de 40 de ore pe săptămână? Vă spun tot eu: mai puţin de 3%. Iar tot timpul lucrat suplimentar se recuperează sau este plătit. Aceeaşi situaţie este şi în industria navală, şi în construcţii, şi în firmele de avocatură, şi în agricultură. Unde - ce să vezi? - nu sunt pensii speciale. „Magistratul are un statut aparte, trebuie protejat după retragere”, se argumentează. Perfect de acord. Însă ar fi cât se poate de decent dacă la pensia pe criterii de contribuţie (aşa cum se procedează în cazul muritorilor de rând) s-ar adăuga, să zicem, 50%. Sau chiar 100%. Ca şi cum omul respectiv ar fi avut două joburi (extrem de bine plătite), de fapt.

S-ar ajunge în acest fel la pensii rezonabile, de circa 1.500-1.800 de euro. Nu la aberaţiile de acum. Ştiţi, probabil, că 80% dintre pensiile de magistraţi sunt mai mari de 3.000 de euro, în condiţiile în care pensia medie din România este de nici 350 de euro, iar salariul mediu este abia la 650 de euro net. De 10 ori pensia medie sau de 5 ori salariul mediu este mult prea mult pentru o pensie care nu se bazează pe contribuţie şi este plătită integral din bugetul public. Părerea mea.

Şi la militari şi poliţişti este ceva putred în sistemul românesc de pensii. Este aberant ca un poliţist să se pensioneze la 45 de ani cu o pensie de 65% din ultimul salariu brut. Atenţie, brut!. Deci pensia este cât leafa netă de fapt. Iar dacă este să judecăm obiectiv, un poliţist de 45 de ani nu este incompatibil fizic cu sistemul poliţienesc, deci nu are de ce să fie pensionat. Ok, nu poate fi la „mascaţi”, însă acolo nu se califică nici unii tineri de 25 de ani, la urma-urmelor. Dar în 80% dintre posturile din sistem un om poate munci fără probleme până la 60 de ani măcar.

Dovada supremă este că unii s-au reangajat în Poliţie (sau prin alte sectoare bugetare) după pensionare şi încasează acum şi leafa, dar şi pensia. Mă încăpăţânez să cred că vârsta de 45 de ani este un atu, nu un handicap, căci înseamnă ceva experienţă, poate chiar înţelepciune. Mai înseamnă că omul respectiv poate fi în continuare manager (în sistemul privat, managementul este acoperit şi de omeni de 70-75 de ani, fără niciun fel de probleme), că poate face muncă de birou, la un ghişeul unde se preiau sau se eliberează acte, la supravegherea traficului sau a unui radar din maşină samd.

La fel şi în Armată. Nu trebuie să fii vreun vlăjgan în floarea vârstei ca să răspunzi de magazia de bocanci sau să asiguri cu puşca-n braţe paza unui obiectiv militar oarecare. Trebuie doar să treci nişte bareme fizice acceptabile pentru orice om de 60 de ani care se respectă şi-şi respectă trupul. Evident, nu poţi fi în teatrul de luptă, cu echipament de război pe tine, însă ce logică stă în pensionarea la 50 de ani a unui colonel care abia atunci a ajuns la apogeul cunoştinţelor tactice? O găseşte cineva?

Toate meseriile consumă fizic şi psihic. Este foarte solicitant şi să fii şofer de tir sau de autobuz, bunăoară. Apropo, un poliţist nu are cu mult mai multă carte decât un şofer, iar când şoferul iese din tură (după 8 ore pe un autobuz urban, să zicem) este categoric mult mai obosit decât un sectorist sau un poliţist de Rutieră. Este aşa de „rupt” încât să nu mai poată munci altceva, deci degeaba are dreptul să exercite mai multe joburi... La fel este şi să munceşti ca zidar, fermier, instalator sanitar, măcelar, sudor, oţelar, samd. Însă nu se plătesc pensii speciale pentru asta şi nici nu se face pensionarea la 45 de ani, deşi după logica furnizată în cazul militarilor şi magistraţilor ar trebui să se dea.

Bine, nicăieri nu-i mai flagrantă situaţia ca în cazul politicienilor, care după ce că au o ocupţie bine plătită, foarte puţin solicitantă şi aducătoare de numeroase beneficii colaterale, rămân şi cu o mulţime de timp la dispoziţie ca să lucreze în orice domeniu poftesc. Să facă bani (şi fac), să strângă averi (şi strâng), să influenţeze major lucrurile (şi o fac).

Şi-atunci de ce pensii speciale? Este penurie de politicieni în lume şi trebuie să stimulăm implicarea? Categoric nu. Deja concurenţa e acerbă acolo, deci privilegiile stabilite tagmei sunt nişte splendide abuzuri. Iar vechea placă referitoare la „standardul de viaţă” este de o făţărnicie revoltătoare. Păi, ce, restul poporului nu are dreptul la un standard de viaţă mai bun? Ori poporul e bun doar să plătească impozite din care să fie finanţate privilegiile pentru aleşi?

Între noi fie vorba, tot românul este special, deosebit (aproape unic!) şi face chestii super-super chiar şi când nu face absolut nimic. Este momentul să recunoaştem că unii (dar ce zic eu unii?; cei mai mulţi, de fapt) mor zilnic pentru ţară şi popor, chiar dacă, paradoxal, supravieţuiesc mereu, ca nişte păsări Phoenix speciale, modificate genetic cât să aducă posesorului darul lui Midas. Însă, până la urmă (nu-i aşa?), nu moartea în sine contează (un fapt banal în esenţă, la îndemâna oricui din „vulg”, fără nimic nobil), ci ideea de sacrificiu. Mă rog, asta ni se „vinde” nouă zilnic, ca să ne intre în cap cât de mici suntem şi ce măreţi sunt ei.

Concluzia este, aşadar, că toţi merită(m) o recunoaştere din partea ţării. Ce s-o găsi p-acolo, fiecăruia după nevoi, că şi Lenin ăla avea părţile lui bune, la o adică. Să se dea, aşadar, tuturor, medalii, statui, pensii speciale, de serviciu, sporuri de una-alta (găsim noi ce), indemnizaţii de hrană, de ţuică, de papuci de gumă, tichete de vacanţă, tichete de zi scurtă, de „punte” de libere, de joia tineretului samd. „Sî ni sî deie!” Să fie primit, să ne bucurăm de ele! Că viaţa e scurtă, cetăţeni, şi e păcat să lăsăm urmaşilor noştri şi altceva în afară de nişte datorii uriaşe... Nu?

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite