Câtă vinovăţie încape

0
0

E îndeobşte ştiut: duşmanul e vinovat de toate relele pământului, iar dacă, prin absurd, nu e, atunci ar fi bine să fie. Asta e logica după care s-au purtat războaie, s-au săvârşit atentate, s-a cucerit puterea şi s-au mişcat comunităţi şi state. Tot logica asta e răspunzătoare pentru intoleranţa religioasă, pentru rasismul criminal, pentru excluderi şi crime.

Vinovată de viol, furt, abuz, jignire şi omor e victima. Iar victimă poate fi orice persoană care are insolenţa şi impertinenţa de a nu gândi ca noi. Care noi? Noi, reprezentanţii binelui, adevărului şi frumosului. O să vă miraţi: cum e posibil ca frumosul să intre în desaga intoleranţei? Foarte uşor: nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie. O să dau un exemplu simplu: arta africană, atât de apreciată azi, urmată, estetic, de europeni în ultimul secol, părea, în ochii stră-strămoşilor noştri, o extravaganţă a sălbăticiei, o dovadă de primitivism crunt şi de puţinătate a minţii. Împodobirea propriului corp cu ţepi, tatuaje şi vopsele stridente, ţipătoare servea de model negativ în studiile academice. N-are rost să explic că fiecare societate îşi impune un cod. De la veşminte la obiceiuri, totul e cod. Civilizaţia modernă a ajuns cu chinuri şi cu multe zvârcoliri la concluzia că oamenii sunt, peste tot în lume, aceiaşi. Săraci sau bogaţi, vânători sau agricultori, închinându-se pietrelor sau ideilor, oamenii îşi construiesc propria viaţă navigând printre restricţii, ameninţări şi pedepse comunitare.

Însă deosebirea fundamentală dintre civilizaţii e tocmai cantitatea de intoleranţă care guvernează acea societate. Aşa pare de o absurditate sofisticată şi ridicolă strădania unor grupuri de a împinge toleranţa (de fapt, un alt soi de intoleranţă) dincolo de limitele biologice şi morale ale speciei. La urma urmei, în creierul nostru locuieşte, niţel legat la mâini şi la picioare, omul primitiv: cel care privea lumea ca pe o sursă de hrană şi de pericole. Am observat la mulţi contemporani acest strămoş învelit în prejudecăţi. Abia când într-o situaţie extremă, atunci când e necesară o decizie rapidă, abia într-un context dramatic îţi dai seama cum gândeşte cel mai cuvios dintre semeni ori cel mai iubit dintre pământeni. Societatea occidentală se străduieşte, prin toate mijloacele, să dea la rindea asperitâţile. Privit de la distanţă, Occidentul ilustrează o bravă lume nouă, din care au dispărut întristarea, suspinul şi durerea. Ai zice că e o lume a plasturilor şi a plictisului. Doar că, aşa cum spuneam, bunicul nostru neolitic doarme îmbrăţişându-şi arma de silex. Îi trebuie un foşnet, un freamăt, un zvon. E gata de luptă.

Împotriva cui? Păi, aşa cum zice istoria, împotriva semenului său, care are ori un alt fel de îmbrăcăminte, ori o altă culoare, ori o altă armă. Politica românească e expresia cea mai de jos a acestei încremeniri umane în proiect. Nu căutaţi buni şi răi. Fiecare tabără îşi are binele şi răul împletite strâns, conform codului-sursă. Da, îmi veţi spune, dar nu e evident că unul e, totuşi, mai bun decât altul? Ba da. Doar că, între ceea ce vedem şi ceea ce se întâmplă de fapt, stau, straturi, straturi, intermediarii adevărului. Îl cântăresc, îl preţăluiesc, îl modifică. De ce? Păi, e nevoie de vinovăţia celuilalt, pentru a face din ţânţar armăsar. În bătălia codurilor, omul modern are, pe lângă silex, o armă teribilă: minciuna.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite