Căsuţele din vis şi gutuile

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Trei sferturi de veac am urcat primăvara şi vara şi, mai ales, toamna şi uneori chiar şi iarna, la mijlocul ei, drumul de ţară îngust cât să se strecoare un car cu boi, unul singur şi pe urmă o potecuţă şerpuitoare prin grădini cu pruni albi care duceau la bisericuţa de lemn a Mănăseştilor, încinsă cu bârne de gorun încheiate în coadă de rândunică, uitată ca amintirea unui vis fericit din copilărie, sub ţâţa Măgurii Slătiorului.

De aici se vedeau şi se mai văd şi crestele albastre ale Munţilor Căpăţânii fulgerate noaptea de licărul unor luminiţe care ni se părea că aleargă şi se fugăresc singure de la un capăt la altul al pădurilor de brazi şi al ochiurilor de iarbă ca să descoperim, când ne mai măream şi noi, că erau, de fapt, stelele unui cer atât de adânc încât şi luna se pierdea în străfundurile lui, când începeau în august să cadă, tot ca nişte fulgere cu coadă strălucind argintiu.

Dar până să ajung la Mănăseşti, un cătun prizărit al cărui nume se trăgea de la un Moş Mănăsescu ăl bătrân, ceea ce însemna că mai fuseseră şi alţii mai tineri, tot Mănăseşti, cum erau şi Cociobii de la altă bisericuţă, pe altă coamă de deal, tot sub ţâţa Măgurii, până să ajung la ctitoria Moşului Mănăsescu, treceam fermecat prin faţa unui pâlc de gutui pitici, dar harnic rămuroşi încât crengile lor se înfrăţiseră şi toamna rodul lor ca nişte bulgări de aur cât capul de copil mic te făceau să crezi că te afli în faţa unor candelabre coborâte din cer pe pământ. Gutuii fuseseră sădiţi şi îngrijiţi cu o dragoste părintească de un olar visător care nu se sătura să-i privească el cu nişte ochii fericiţi cum puţini am văzut, altfel, el, olarul visător, altă  avere mai avută nu stăpânea, în afara unui loc de casă peste drumul de car îngust unde şi pusese odată cu gutuii şi temeliile unei viitoare locuinţe, el trăind cu femeia lui şi cu fetele lui două într-o chiţimie, cu două odăiţe cât palma, care una, cea mai mică, dacă se putea mai mică, din care una era şi locul roatei unde făcea el oalele şi ulcelele şi străchinile şi bobicii, cănuţe cât pumnul care se umpleau primăvara cu fragi şi se dădeau de pomană la Moşii de primăvară. Cine era mai sărac, atât putea da de pomană, un bobic, doi sau trei, plini cu fragi.

Dar timpul trecea, gutuii creşteau şi pitici cum erau se făceau rămuroşi şi gutuile ca nişte candele de aur; şi pe ele, afară de oale, le ducea toamna la târg la Hurezi şi ce lua pe ele era un nimic, dar pentru nimicul acesta era el lăudat în târg, la fel ca pentru ştiinţa cu care ardea în cuptor până se făceau ca arama roşie oalele şi ulcelele şi străchinile lui. Şi timpul, cum zic, trecea însă în afara gutuilor nu creştea mai nimic pe lângă chilia lui, temeliile rămăseseră uitate şi se tot măcinau în aşteptarea zidurilor casei pe care el o tot visa, închipuind-o pe roata de oale din pământul de oale, visată cu două cămăruţe şi cu un cerdac şi cu două - trei trepte şi acoperiş ţuguiat fiindcă iernile erau lungi şi astfel cădea mai uşor zăpada de pe ţuguiul acoperişului. Şi căsuţele de pământ cu două cămăruţe şi chiar cu trei sau numai cu două şi un mic coridor între ele, şi cu un cerdac sau şi fără cerdac, cu o singură scară la mijloc sau cu o scăriţă în stânga sau în dreapta casei prin care se intra direct în prima cămăruţă.

O căsuţă, două, trei, zece! Le ardea în cuptorul de oale şi le vopsea uneori şi pereţii, nu le lăsa numai roşii ca ulcelele şi alteori le făcea la ferestre un chenar alb de var sau albea numai culmea pridvorului care şi acesta avea doar doi stâlpi, tot de pământ ars, alteori şi patru, şi ardea căsuţele odată cu oalele şi străchinilele şi bobicele şi nu erau mai înalte şi mai mari decât o ulcică pentru fiert ciorba de fasole cu teacă ori cu boabe şi pentru făcut alte mâncăruri care nu erau prea multe şi, mai ales, cum zicea el, numai din buruieni.

Dar trecuse timpul şi se înmulţiseră şi căsuţele lui din vis şi el zicea că nu se hotărăşte pe care să o ridice peste temeliile care se cam pustiiseră şi ele, iar el ţinea căsuţele la vedere pe un fel de lădiţă, sub streaşina chiliei lui sau în fereastra chiliei, să le vadă lumea, fiindă el visa aceste căsuţe mereu.

-Nu mă hotărăsc pe care să o fac, zicea el, când se minuna lumea descoperindu-le puse la vedere. Dar el, de fapt, nu avea altă putere să ridice o casă adevărată, decât creiţarii  câştigaţi pe oalele vândute  la târg, creiţari cu care se mai şi îmbrăca şi el şi nevasta şi fiicele lor, două, care şi ele creşteau şi se măreau şi se făceau dacă nu foarte frumoase, măcar ca nişte mironosiţe cum erau cele de pe zidul bisericii de la Mănăseşti. Erau însă cuminţi şi harnice şi îşi coseau în fiecare primăvara câte o cămaşă nouă cu râuri sau câte o faţă de perină sau câte o faţă de masă şi mai şi ţeseau în război câte o velinţă, dar altă avere nu aveau în afară de cuminţenia lor şi trecea primăvara şi vara şi iarna şi toamna şi terminau şi şcoala şi se măreau şi nu se măritau fiindcă nu le cerea nimeni. Şi alte case nici ele nu aveau, decât cele visate în visul său de olarul visător şi arse în cuptor şi până şi casele începuseră să se rărească şi să se piardă şi acum nici de ele nu se mai ştie nimic, cum nu se mai ştie nici de olarul visător şi nici de familia lui care se pierduse de pe faţa pământului ca un vis.

Una din fete s-a pierdut şi ea mai devreme decât ar fi trebuit, tot înainte de timp şi s-a strecurat în amintire; rămăsese doar cea mică şi fată mare până când auzisem că s-a găsit cineva s-o ceară de nevastă şi să faca, astfel, şi trei copii care se împrăştiaseră prin lume. Ea rămăsese singură şi ajunsese bătrână, bătrână şi picotea pe o lădiţă de lemn în faţa chiliuţei unde fusese roata de oale şi altă bucurie n-a avut când, la 80 de ani, a dat peste ea o nenorocire, un beţiv , călător prin nu se ştie ce întâmplare pe drumul de car din priporul Mănăseştilor, într-o noapte a dat peste bătrână şi a violat-o!  La 80 de ani !

Acum de curând, când trecuse şi de 85 de ani, vara asta nefericită, cum ar veni, şi cum zic ei , ţăranii, care au mai rămas la Slătioara, unde mă aflu, a bătut clopotul de mort.

-A murit şi Nataliţa săraca! Nataliţa, zice acel cineva, fata olarului cu casele din vis. A fost colegă cu dumneata, la şcoala primară…

-În veacul trecut, la începutul lui, zic eu ca să fug de amintiri.

-Da!, zice acel cineva.

-Şi gutuii?

-Gutuii nu mai sunt demult. Mi se pare că a rămas unul singur, de rudă, dar anul ăsta, nici la noi nu s-au mai făcut nici mere, nici prune, nici pere, nici nuci, nici gutui. Au fost atâtea flori cum n-au fost niciodată, dar şi primăvara a fost nenorocită şi a nins în floare.

- Şi temeliile casei?...

-Mai de mult, a făcut cineva deasupra lor o închipuire de cămăruţe, două, mi se pare. Dar faţă de căsuţele olarului nu sunt nimic.  Căsuţele visate de el erau frumoase şi adevărate.  Acestea noi, ca şi când nici n-ar fi.

El, olarul, visa căsuţele frumoase, unele şi cu cerdac, şi cu două scăriţe şi cu acoperişul în două ape. Au rămas şi ele în vis!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite