Câştigătoarea Brexit-ului este China?
0
În dezbaterea comentariilor, atitudinilor şi a propunerilor strategice ale Chinei cu privire la fenomenul Brexit, numărul tematic China Analysis (European Council on Foreign Relations, 2016) evidenţiază perspectiva necesar-pragmatică de raportare la realitatea imediată: ca o consecinţă a Brexit-ului, repercusiunile iminente se vor „resimţi direct atât în Uniunea Europeană, cât şi în Marea Britanie, cea care va avea de câştigat fiind China”.
Orizontul evaluat, nu atât optimist, cât pozitiv (în accepţia Chinei), se opune reacţiilor pesimiste ale Japoniei, diferenţa de atitudine şi de raportare constând în natura specifică a relaţiei China-Marea Britanie: daune reduse pe fundalul investiţiilor chineze, preponderent financiare, şi în domeniul imobiliar; considerarea (la momentul dat, a) politicii lui David Cameron - George Osborne, drept una deficitară şi orientarea înspre un alt susţinător-membru al Uniunii; renegocierea acordurilor de liber schimb şi susţinerea unei iniţiative distincte privind statutul economiei de piaţă. Tranşant, pe fondul pronunţării explicite a lui Jean-Claude Juncker împotriva posibilităţii ca un stat, membru al Uniunii Europene, să se angajeze în negocieri referitoare la încheierea de acorduri comerciale proprii în afara spaţiului comunitar, China adoptă o poziţie-în-expectativă (aici).
Considerat pe de o parte, produs şi consecinţă surprinzătoare ale factorului de decizie emoţional şi, pe de altă parte, un exit inerent al unui spaţiu „care nu a aparţinut nicicând, cu adevărat, Uniunii Europene”, Brexit-ul oferă Chinei atât o strategie de recalibrare a poziţiei adoptate pe fundalul consecinţelor negative pentru pieţele financiare globale şi pentru economia chineză, cât şi un set de evaluări aprofundate ale noilor orientări menite să consolideze cooperarea atât cu Uniunea Europeană, cât şi cu Marea Britanie. Privită echidistant, dinspre punctele cardinale implicate, perspectiva raporturilor şi a relaţiilor actualizate se subsumează ecuaţiei directoare potrivit căreia Uniunea Europeană îşi reafirmă sprijinul şi participarea constructivă, angajată în demersul integrativ, prin reforme ca răspuns oferit crizelor, cu rol major în arealul regional şi internaţional; China speră în soluţionarea eşalonată a Brexit-ului, avansând proiecte şi iniţiative, la paritate, Uniunii Europene şi Marii Britanii (aici).
În inventarierea şi chestionarea potenţialelor oportunităţi şi blocaje pe care Brexit-ul le oferă Chinei, Angela Stanzel (aici) cuantifică reacţiile transmise de China, cu referire la: incapacitatea Uniunii Europene de a-şi conserva şi consolida statutul de actant global; compromiterea negocierilor vizând acordul bilateral de investiţii UE-China, posibilul acord de liber schimb şi cooperarea în cadrul iniţiativei Calea Mătăsii; ratarea din partea Marii Britanii a rolului de factor de acces la investiţiile Uniunii; problemele survenite în contextul în care Londra se decide să estompeze statutul de prim- centru de tranzacţionare financiară al euro; reconsiderarea Chinei şi a Indiei drept parteneri esenţiali pentru schimburile comerciale cu Marea Britanie; perturbarea fluxului de capital, a cursului de schimb şi a politicilor monetare ale Chinei; augmentarea precauţiilor în ceea ce priveşte introducerea măsurilor de liberalizare a output-ului de capital; consecinţe indirecte posibil de reglat şi armonizat prin efectul concurenţial UE-Marea Britanie, privind regimul investiţiilor chineze.
Toate acestea se cer însă subsumate unei duble luări de poziţie.
Pe de o parte, se reafirmă optimismul Chinei vizând statutul consolidat al Marii Britanii, de economie extinsă, inclusiv post-Brexit, şi speranţa deschiderii canalelor de negociere diplomatică cu Uniunea, acordând o pondere crescută mizelor geostrategice, prin consolidarea la paritate a relaţiilor economice şi a celor externe.
Pe de altă parte, sunt gestionate accentele pesimiste cu referire punctuală la un set de probleme urgente: diminuarea semnificativă a intensităţii şi a diversităţii interacţiunilor economice şi comerciale UE-China; despovărarea Brexit-ului de statutul de factor determinant pentru menţinerea coerenţei strategice în politica Uniunii faţă de China; modificarea ierarhizărilor, în contextul post-Brexit, Uniunea Europeană fiind privată de statutul de cel mai mare partener comercial al Chinei. În pofida acestor semne şi semnale evidente, Tim Summers (aici) ia în calcul o posibilă redresare în timp a investiţiilor chineze în Europa, în afara Regatului Unit, considerând că „impactul abordărilor politice la nivel european asupra investiţiilor chineze va avea mai multe consecinţe decât fenomenul Brexit în sine (...) Din perspectiva Beijing-ului, relaţia UE - China va avea prioritate în defavoarea legăturilor stabilite între Marea Britanie - China. Pe agenda Uniunii Europene, concentrarea relativă a Chinei asupra Germaniei va deveni şi mai semnificativă”.
China şi Marea Britanie
Foto: Relaţiile chino-britanice, în preconizata „Epocă de Aur”. Preşedintele chinez Xi Jinping, stânga, ciocneşte cu Regina Elisabeta în timpul unei vizite de stat în Marea Britanie în 2016. Sursa aici.
Propunem abordarea raportului stabilit între China şi situaţia britanică, creată de fenomenul Brexit, din perspectiva dinamică a trei direcţii prevalente.
Prima abordare vizează valorificarea unei matrice, drept proiecţie a consecinţelor datorate performanţei deja obţinute de China (datând din perioada lui 1978), ţară care demonstrează eficienta simbioză a capitalismului cu socialismul, probată prin sporirea brută a PIB-ului şi prin creşterea standardelor de bunăstare materială. Opinia enunţată justifică paradoxul potrivit căruia, deşi funcţionează sistemic, după formula partidului unic, cu o ideologie marxistă, China reprezintă „cea mai de succes naţiune capitalistă din lume”. Această serie de paradoxuri funcţionale îi permite lui Kerry Brown (aici) să se întrebe dacă Marea Britanie poate „dubla exemplul Chinei”, prin conceperea şi susţinerea „internaţionalizării având caracteristici insulare britanice”, şi concluzionează că destinderea este posibilă doar printr-o relaţie echitabilă, manifestată faţă de partenerul chinez: „În lumea post-Brexit a unei Britanii globale proactive (...) China este cea care vine în întâmpinare şi găseşte Marea Britanie (...). Trebuie să apară în curând semne că Marea Britanie s-a gândit la implicaţiile acestui fapt, înainte de a fi pur şi simplu depăşită de evenimente”.
A doua direcţie se referă la setul de replieri strategice ale ambelor părţi: dacă la momentul anilor 2015, Marea Britanie se autodeclara „cel mai bun partener al Chinei din Occident”, jumătatea anului 2020, pe fondul intenţiei declarate a Londrei de a bloca expansiunea 5G a Huawei şi în contextul nefavorabil în care Boris Johnson devine prudent şi rezervat, ca reacţie la „Legea Republicii Populare Chineze privind protejarea securităţii naţionale în regiunea administrativă specială din Hong Kong”, replasează relaţiile bilaterale sub semnul scepticismului (a se vedea, în acest sens, inclusiv intervenţiile grupului conservator „China Research Group”, cu inflexiuni publice sino-sceptice şi cu precauţii manifeste vizând „politicile economice agresive” ale Beijing-ului). Alasdair Lane explica întreaga stare de lucruri apelând la o logică evidentă: „Post-Brexit, pentru Marea Britanie a câştiga afecţiunea SUA înseamnă a contracara China, şi invers”. Perspectiva este parte esenţială a argumentului emis de miniştrii Brexit-ului, potrivit cărora, în/din afara Uniunii Europene, Marea Britanie va întreţine şi aprofunda, prioritar, relaţiile comerciale şi investiţiile independent avantajoase cu SUA şi cu China, în ceea ce o priveşte pe ultima, accentul fiind deplasat de la „China drept partener al Marii Britanii globale la o atitudine de ostilitate deschisă” (aici).
A treia repotenţează sensul Brexit-ului cu plus-semnificaţia unui „Brexit raportat la China”, ca reacţie-parte integrantă, proprie rivalităţii comerciale SUA-China. Dacă „relaţia SUA-Marea Britanie este destinată să fie mai specială decât cea dintre Marea Britanie şi China”, accentuarea importanţei atribuite acesteia nu exclude, însă, recalibrarea la paritate a acordurilor, integrate opiniei potrivit căreia „Marea Britanie dispune direct de cele mai multe investiţii străine chineze, comparativ cu orice altă ţară din UE şi este unul dintre primii trei parteneri comerciali ai Beijing-ului în Europa. Din punct de vedere economic, China percepe Brexit-ul ca pe o oportunitate de a accelera un acord comercial între cele două economii pe fondul unui război comercial în creştere cu SUA” (aici).
O „Epocă de Aur” care nu a fost să fie
„Brexit-ul raportat la China” este corelat de John Ryan cu orizontul de poziţionare al Marii Britanii, având consecinţe explicite orientate înspre: obligaţia Londrei de a-şi afirma explicit şi ferm opţiunea – fie Washington, fie Beijing; atitudinea severă cu privire la lipsa de transparenţă chineză în ceea ce priveşte virusul COVID-19; reacţia de condamnare a reprimării militanţilor pro-democraţie din Hong Kong; analiza lucidă a ameninţărilor economice şi de securitate, percepute de la Beijing; enunţarea unor luări de poziţie clare cu privire la nerespectarea drepturilor omului, la securitatea regională şi globală, cu precădere, prin referire la situaţia Tibetului, a Taiwanului şi a Hong Kong-ului.
Concluzia era una categorică: „Ori de câte ori Londra este forţată să aleagă între China şi SUA, va opta pentru SUA”. Opţiunea britanică este însă reajustată de imperativul diplomatic, avut în vedere de Marea Britanie, acela de a-şi crea propria reţea de tranzacţionare post-Brexit, proiect care prevede că orice distanţare de China este atât imposibilă, cât şi improbabilă.
Articol de Viorella Manolache, cercetător în cadrul Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române.
Se încarcă comentariile...
