Cartea de teatru: Confirmarea

0
0
coperta carte liviu lucaci

În urmă cu mai bine de doi primeam de la criticul Ion Cocora, convertit în anii din urmă la profesia de editor, un volum de teatru semnat de actorul Liviu Lucaci de la Teatrul Naţional din Bucureşti, volum intitulat Marusia (Editura Palimpsest).

L-am citit, multe dintre piesele cuprinse între copertele cărţii mi-au plăcut, drept pentru care am scris despre ele în nr. 11-12/2011 al revistei Teatrul azi.

Evidenţiam în respectiva cronică numeroase calităţi ale scrisului pentru teatru al lui Liviu Lucaci. Prima şi cea mai importantă mi se părea a fi apetenţa acestuia pentru conflict. Spuneam atunci că Liviu Lucaci ştie să creeze replici frumoase, e stăpân pe cuvânt, nu neglijează metafora, o amestecă inteligent cu realismul situaţiilor, chiar atunci când scrie texte îndatorate unui science fiction bine temperat, aşa cum era cazul unei piese intitulate Cinci rendez-vous-urimortale. Dar, subliniam, nu neapărat cu aceleaşi cuvinte ca acum, şi că dramaturgul nu neglijează niciodată povestea, e conştient că într-un text de teatru trebuie să fie obligatoriu vorba despre ceva, un ceva, fireşte, deloc terre à terre, un ceva însoţit ori marcat de conotaţii simbolice şi aceasta deoarece rostul ultim al literaturii dramatice e acela de a fi reprezentată pe scenă. Şi că odată reprezentată, odată devenită spectacol, piesa de teatru trebuie să îi dăruiască spectatorului nu numai cuvinte frumoase, nu doar emoţia, nu numai interogaţia, ci şi bucuria împărtăşirii unor idei şi a unor sensuri.

Mai concret spus, piesa convertită şi îmbogăţită prin spectacol are datoria să îi rezerve privitorului şi privilegiul ca, odată ieşit din sală, să îi poată relata unui eventual interlocutor ceea ce se cheamă subiect. În fine, concludeam că scrisul nu e pentru binecunoscutul actor doar un violon d’Ingres, ci poate deveni cu puţin noroc certitudine.

Puţinul noroc la care făceam referire în cronica scrisă în urmă cu doi ani s-a manifestat într-un fel, fie şi numai parţial, în primăvara acestui an, atunci când Nostalgicii călători, piesă purtând semnătura aceluiaşi Liviu Lucaci, a fost desemnată piesa anului în concursul organizat de UNITER, cu sprijinul Fundaţiei “Principesa Margareta”. Din felurite motive, deşi conform tradiţiei şi protocolului specific concursului Nostalgicii călători era gata tipărită în volum în seara Galei UNITER, nu am intrat în posesia cărţii decât relativ târziu, în toamna lui 2013. Asta după ce norocul i s-a mai arătat odată dramaturgului şi scrierii sale, aceasta făcând obiectul unui spectacol-lectură regizat de Vlad Cristache, spectacol cu actori adevăraţi, inclus în programul oficial al celei de-a XXIII a ediţii a Festivalului Naţional de Teatru.

Nu cred că exagerez, nu cred că sunt din cale afară de exaltat dacă spun că Nostalgicii călători e nu doar cea mai bună piesă scrisă de Liviu Lucaci, că ea marchează un progres evident, că e rodul unor acumulări profesionale personale, că dovedeşte un plus de siguranţă în scriitură şi o superioară  însuşire a tehnicilor dramatice. Ci şi că Nostalgicii călători mi se pare a fi una dintre cele mai bune piese citite de mine dintre cele care au obţinut distincţia similară în anii anteriori.

Liviu Lucaci mizează cu inteligenţă pe surpriză. Hai să zicem pe lovitura de teatru. Începutul piesei pare a fi unul banal, oarecare. Aduce în pagină un cuplu, un El şi o Ea, care au câţiva ani de căsnicie la activ, asupra cărora rutina şi plictisul şi-au pus deja amprenta. Ne întâlnim cu un El calm, împăciuitorist şi parcă cumva împăcat cu sine şi cu o Ea iritată, nervoasă, veşnic nemulţumită de acţiunile soţului. Mai cu seamă de faptul că fanteziile acestuia presupun cheltuieli, mai exact plata unor chirii exagerate. Cei doi sunt români, plecaţi în lumea largă în căutarea norocului şi a unui trai mai bun. Dar ceva le stă mereu în cale, ceva li se opune.

O abilă, surprinzătoare răsturnare de situaţie împrospătează brusc piesa, o face dintr-o dată interesantă, creează premisele originalităţii ei, face astfel ca Nostalgicii călători să nu fie pur şi simplu a nu ştiu câta scrierea pe tema homo viator sau pe tema exilului şi a riscurilor acestora. Din valiza cuplului în cauză apare pe neaşteptate o Mătuşă, deopotrivă personaj-exponenţial, personaj purtător de cuvânt şi personaj simbolic. Ea e un om din alt timp, un personaj revenit din moarte, un mesager şi un receptacol al frustrărilor atâtor şi atâtor generaţii de români care nu au avut dreptul de a trăi omeneşte, de a avea o viaţa normală, asemenea altor europeni pentru că aşa a vrut istoria, pentru că aşa au decis semeni şi conaţionali de-ai lor. Generaţii din care fac parte doar numiţii nea Vasile, Ciprian, doi polonezi, Silviu şi alţii ca ei, oameni care s-au înghesuit, s-au ascuns simbolic în valiza cuplului călător. Care cuplu e mereu respins, sistematic obligat să părăsească locuinţe, oraşe, ţări fiindcă stranii şi nevăzuţii lor însoţitori fac un simbolic zgomot, deranjează şi devin astfel pretexte pentru expulzare.

Ceva mai încolo, după ce personajului principal masculin îi e rezervata şansa unei neaşteptate întâlniri televizate mai întâi dulceag-protocolare, mai apoi evident eşuate cu preşedintele unui stat european, întâlnire ce se termină prost fiindcă nu putea să se termine altfel câtă vreme poveştile cu ştergerea diferenţelor sunt doar poveşti şi protecţionismul naţionalist e o realitate mascată, drapată în vorbe frumoase şi declaraţii de convenienţă, piesa ne pune în faţa unei a doua surprize. De data asta o surpriză neplăcută, dar simptomatică pentru vocaţia pentru eşec a unor marginali. Bărbatul se miceşte pe zi ce trece, devine tot mai puţin vizibil, se aneantizează, stopând astfel şi şansa împlinirii revanşei, a recuperării pe care şi-o doreau stranii însoţitori ai cuplului.

Liviu Lucaci nu e deloc optimist în scrierea sa. Nu mizează pe coclite speranţe şi pe uzate lozinci. Le demontează cu abilitate, fără agresivitate, le confruntă cu realitatea de fapt. O face prin replici bine scrise, abil ritmate, din care pe neaşteptate iese la iveală o poezie trist-nostalgică, printr-o construcţie dramatică strânsă. Prin teatru adevărat.

În cronica din urmă cu doi ani, în ciuda aprecierilor, mărturisesc că mai păstram o minimă, o necesară, o prudentă rezervă asupra calităţilor de scriitor de literatură dramatică ale lui Liviu Lucaci. Aşa se explică şi titlul pe care îl dădeam cronicii –Dublare de statut-  ca şi încadrarea autorului în rândul practicienilor scenei ce îşi încearcă şansa şi în scrisul pentru teatru. Prudenţa de atunci nu îşi mai are acum rostul. Nostalgicii călători e scrierea unui dramaturg format, a unui dramaturg de sine stătător.

Tocmai de aceea cred că norocul parţial pe care îl evocam în rândurile de mai sus s-ar cuveni să devină deplin şi să se concretizeze în reprezentarea piesei.

Liviu Lucaci- NOSTALGICII CĂLĂTORI, Editura UNITEXT, Bucureşti, 2013 

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite