„Carmen”, veche producție a lui Calixto Bieito, din nou la Opera de Stat din Viena
0Într-adevăr, are 27 de ani, a fost itinerantă prin toată lumea, iar marea scenă de pe Ring a adoptat-o în miezul pandemiei din 2021. După prezentări dese, în 21 februarie 2026 a reluat-o în actuala stagiune, pentru nu mai puțin de nouă spectacole, ultimul dedicat tinerilor sub 27 de ani, evidențiind importanța pe care managementul teatrului, directorul dr. Bogdan Roščić, o acordă montării.
Față de reputația regizorului spaniol (acum în vârstă de aproape 63 de ani), câștigată solid controversat prin cartea de vizită de exponent drastic al conceptului de Regietheater, acea orientare adesea discutabilă dată mizanscenelor lirice, producția operei „Carmen” de Bizet poate fi considerată de o modernitate deja clasică, dacă acceptați termenul, chiar muzeală pentru veacul nostru. Calixto Bieito a creat-o gândind să radicalizeze montările tradiționale și germenii noului se disting aici, grație colaborării regizorului cu Alfons Flores (decor), Mercè Paloma (costume), Alberto Rodríguez Vega (lumini).
Este clar o montare minimalistă, primul act este decorat doar de un catarg pentru drapelul național spaniol și o cabimă telefonică în care Carmen termină o convorbire, adresându-i interlocutorului necunoscut doar recitativul „Quand je vous aimerai?” și ce urmează înaintea Habanerei. Iată o idee.
Manufactura sevillană de țigări ne rămâne în închipuire. Ca și taverna lui Lillas Pastia din actul secund care devine o parcare a unui Mercedes model '60 - '70 din secolul trecut, ce sosește claxonând în draci. Iată că am stabilit și perioada translării acțiunii. Actul al treilea nu se desfășoară în sălbăticia munților Spaniei, ci la granița hispano-marocană deci undeva prin Gibraltar, într-un cimitir de alte Mercedes-uri (trei la număr ce sosesc scârțâind din toate articulațiile), străjuit pe fundal de un profil de taur din placaj, singurul simbol ce aduce un element de subiect. Acesta se prăbușește cu zgomot, stârnind praf între ultimele acte, câțiva mașiniști de scenă îl evacuează și platoul rămâne absolut gol pentru secvențele finale.
Să nu uit, hangiul Lillas Pastia (actorul Frédéric Machto), om în alb cu borsalină albă, este mai tot timpul prezent în scenă, deschizând chiar primul act, înainte de Preludiu și rostind o zicere proprie cu multe subtexte, dacă doriți, profetice „L'amour c'est comme la mort!” („Dragostea este ca moartea!”). Cam așa a imaginat Calixto Bieito la 36 de ani opera „Carmen” de Bizet pe libretul semnat de Meilhac și Halévy după Mérimée, șocând și la data creației.
Meritul său se distinge însă în două direcții. Mai întâi prin profilurile caracterologice ale personajelor, lăsate nemodificate (totul era posibil!) și prin marea scenă de ansamblu dinaintea corridei din ultimul act, absolut fabuloasă ca atmosferă, agitație, vivacitate, coloristică de costume (care anulează sumbrul, ternul de până atunci), mișcări frenetice, fluturări de brațe, totul pe muzica antrenantă a lui Bizet. Corul pregătit de Thomas Lang, Corul de copii și Orchestra Operei de Stat din Viena, dirijor Yves Abel, precum și figuranții teatrului au fost artizanii acestui moment de excepție, ultra-ritmat, entuziasmant, care pe merit a primit aplauze la scenă deschisă. Memorabilă secvență, care a derutat puțin și intrarea imediată a lui Escamillo „Si tu m'aimes, Carmen...”, ușor decalată dar rezolvată prompt de dirijorul Yves Abel.
În rolul titular a evoluat mezzosoprana Victoria Karkacheva, posesoare a unui glas cu armonice bogate în registrul superior, cu cânt nuanțat, seducător în intenții și subtilități (Habanera). Nu are mare amploare vocală pe tot ambitusul, ultima strofă din Seguidilla a fost întrucâtva insonoră, ca și prima din Chanson bohème, delicată expresiv și cu un Sol diez înalt foarte intens în ultima. Dansul pe capota mașinii a împlinit atmosfera. Abil i s-a strecurat în suflet lui Don José (Piotr Beczała) prin „Là bas, là bas dans la montagne...” insinuant rostit în duet. În dificila, ca expresie, arie „a cărților” din actul al III-lea, Carmen-Karkacheva a fost cotropită de sentimente negre și efectul a impresionat. Pentru duetul final, artista a împlinit cu convingere, vocal și actorial, profeția lui Lillas Pastia, José adresând direct publicului ultima replică „Vous pouvez m'arrêter... C'est moi qui l'ai tuée!... Ah! Carmen!... Ma Carmen adorée!”. Răscolitor.
Piotr Beczała, 60 de ani la sfârșitul lui 2026, nu și-a arătat vârsta. Își păstrează aproape pe de-a-ntregul prospețimea de glas, culoarea lirică, puritatea și limpezimea sonoră, frazarea prelungă, pătrunderea în sală, strălucirea, incisivitatea. Joacă reținut, dar captivează. Aria „La fleur” (actul secund) a emanat lirism implorator („sa douce odeur”), o fierbinte declarație de iubire încărcată pasional.
Un singur comentariu. Penultima frază („Et j'étais une chose à toi...”) dinspre finalul ariei, gamă ascendentă încheiată cu Si bemol acut este notată de Bizet în pianissimo. Și rallentando. Dificil. Spre rezolvare facilă și respectare stilistică, pentru comoditate s-ar putea recurge la două alternative. Fie executarea întregii fraze în mezzavoce, ceea ce presupune capabilități tehnice avansate, fie preluarea ei în piena voce, cu Si bemol de forță, filat apoi, ceea ce presupune aceeași bună pregătire tehnică. Ambele s-au practicat în istoria cântului. Beczała a ales emisia în falsetto pe ambele măsuri, manieră proprie barocului, nu romantismului.
Cerând scuze pentru digresiune, o amintesc acum pe interpreta rolului Micaëla, soprana Anna Bondarenko, artistă cu voce lirică „plină”, potrivită pentru a contura o eroină emancipată, cum poate a dorit și Bieito, cântăreață cu derulare fluentă a desenului melodic și discurs dăruit în duetul cu José (primul act), virtuți confirmate în aria „Je dis que rien ne m'epouvante” (actul al treilea) printr-un expozeu trist, un frumos legato și un Si bemol culminant de aleasă factură ce a continuat ruga într-o încheiere smerită.
Escamillo a fost baritonul Alexey Markov, cu aplomb în cunoscuta arie „Votre toast”, acute solide (actul secund), replici variat adresate în scena confruntării cu Don José (actul al III-lea) și cu căldură expresivă în scurta scenă cu Carmen din final.
În celelalte roluri au cântat Ileana Tonca (Frasquita, unul din multele personaje interpretate de soprana româncă, ce face merituos parte de peste 25 de ani din ansambliul Operei de Stat), Isabel Signoret (Mercédès), Evgeny Solodovnikov (Zuniga, scorțos în vocalizare), Stefan Astakhov (Moralès cu timbru plăcut), Carlos Osuna (Remendado), Clemens Unterreiner (Dancaïre).
S-a remarcat de la primul acord pregătirea dirijorului Yves Abel în teritoriul stilisticii franceze. A debutat dinamic și viguros în Preludiul operei, cu tema toreadorului gentil expusă de violine, iar cea a lui Don José în plin tragism. Atmosfera andaluză sufocantă a respirat lasciv, dansurile au avut ritm iar spiritul corridei, cum notam, a cucerit. Instrumentiștii din fosă și-au demonstrat calitățile supreme prin culoare, transparență, forță și coerență. Individualitățile au fermecat și mă gândesc acum numai la flautul poetic din Introducerea la actul al III-lea. Unul din secretele valorii Operei de Stat se ascunde și în calitatea orchestranților, în fapt faimoșii filarmoniști vienezi.
Se încarcă comentariile...
