Care sunt principalele ameninţări pentru securitatea energetică a României

România se află într-un moment în care încă are de ales între a continua parcursul actual şi implicit a-şi creşte vulnerabilităţile faţă de Rusia sau poate să-şi „croiască o altă soartă“ pentru a nu risca să ajungă o ţară izolată pe harta energetică a regiunii.

Am stat de vorbă despre securitatea energetică a ţării noastre cu Aura Săbăduş, reporter senior specializat în pieţele de gaze din România, Turcia şi Ucraina la agenţia de presă ICIS din Londra şi cercetător asociat la European Centre for Energy and Resource Security, iar dialogul nostru poate fi parcurs mai jos.

Care credeţi că sunt principalele ameninţări în ceea ce priveşte securitatea energetică a României şi de ce?

Cred ca România întâmpină două riscuri importante: unul extern şi unul intern. În momentul de faţă, se conturează o nouă dinamică energetică în Europa Centrală şi de Est care ar putea să lase România izolată, în ciuda resurselor şi importanţei ei regionale. Astfel, Rusia este pe cale să construiască două gazoducte Nord Stream 2 şi TurkStream. Primul va avea o capacitate anuală de 55 miliarde metri cubi şi va traversa Marea Baltică, ajungând la Greifswald, în nordul Germaniei. Deşi acest proiect necesită acordul final al Comisiei Europene, există şanse ca el să fie construit până la sfârşitul actualei decade. În acest caz, gazele care acum sunt tranzitate spre Europa de Vest prin Ucraina vor fi deviate către alte coridoare precum Nord Stream 1, Nord Stream 2 şi Yamal. Cel de-al doilea proiect, TurkStream, urmează să tranziteze gaze ruseşti prin Marea Neagră către Turcia. Capacitatea primelor două conducte care vor fi construite până la sfârşitul lui 2019 va fi de 31,5 miliarde de metri cubi pe an. Una dintre cele două conducte va alimenta piaţa turcească, cealaltă va fi destinată transportului de gaze către Europa. Deocamdată, nu se ştie care va fi traseul gazelor ruseşti care vor ieşi din Turcia, dar sunt indicaţii clare că Rusia încearcă să exporte gaze atât către Europa Centrală, prin Bulgaria, cât şi către Europa de Sud via Grecia. Apoi, Bulgaria a lansat recent un aşa-numit ”sezon deschis” pentru a testa interesul companiilor în exportul de gaze din Bulgaria către Serbia. Serbia, la rândul ei, urmează să stabilească o interconexiune cu Ungaria. Mai există posibilitatea ca aceste gaze ruseşti să ajungă în Ungaria şi prin gazoductul BRUA care va traversa România. În ceea ce priveşte Grecia, am văzut deja că un consorţiu de operatori de sistem europeni compus din Snam S.p.A. (Italia), Fluxys (Belgia) şi Enagás (Spania) a câştigat licitaţia pentru privatizarea operatorului de sistem grec, DESFA. Snam a avut recent o întâlnire cu Gazprom pentru a discuta posibilitatea tranzitului de gaze exportate din Rusia prin TurkStream. O legătură strânsă între Snam şi Gazprom ar putea oferi Rusiei acces la un terminal important de gaze lichefiate pe care Grecia îl deţine în sud, la Revithoussa. 

Este necesar ca autorităţile să conştientizeze existenţa riscurilor şi pericolelor pentru securitatea energetică a ţării şi să genereze o viziune pe termen lung.

Ce înseamnă toate acestea pentru România? 

În primul rând, prin construirea NordStream 2 şi TurkStream, ţările din Europa de Est reintră sub influenţa rusească. Ucraina şi Slovacia, două ţări importante până acum în tranzitul de gaze ruseşti către Europa, îşi pierd importanţa. Slovacia poate recupera o mare parte din pierderile financiare rezultate din devierea tranzitului către NordStream 2 dacă şi numai dacă viitoarea conductă BRUA va ajunge din Ungaria în Slovacia. Mai departe, dacă ne uităm cu atenţie în regiune, observăm că Ungaria încearcă să se poziţioneze drept hub regional, punând deja în funcţiune sau construind interconectoare bidirecţionale cu România, Slovacia, Austria, Croaţia, Slovenia. Serbia şi Bulgaria, la rândul lor, încearcă să beneficieze din tranzitul gazelor ruseşti, la fel şi Grecia şi Turcia. Rămân, aşadar, România şi Ucraina, a căror soartă este incertă şi care vor fi izolate dacă nu reuşesc să dezvolte şi să promoveze o reţea de interconexiuni regionale. Este puţin probabil ca Ucraina, cel puţin în condiţiile actuale, să facă jocul Rusiei. Poziţia României este însă ambiguă atât vizavi de Rusia, cât şi de UE şi, prin urmare, este dificil de spus ce direcţie va lua în momentul în care aceste noi proiecte sunt puse în funcţie. În fine, al doilea pericol la care România este expusă este lipsa de investiţii în infrastructura domestică. România a primit fonduri pentru investiţii în BRUA, însă investiţii serioase sunt necesare în sistemul actual de transport, care este învechit şi necesită îmbunătăţiri majore. Din păcate, banii pe care operatorul de sistem Transgaz ar trebui să îi investească în acest sens sunt deturnaţi de Guvern pentru a astupa găuri bugetare şi a plăti creşterile de salarii promise de actualii guvernanţi în perioada electorală. Întrevăd că o cronicizare a lipsei de investiţii poate conduce chiar şi la întreruperea furnizării gazelor, lucru care ar putea avea mai departe consecinţe majore negative asupra economiei. Aceste investiţii nu sunt un lux, ci o absolută necesitate pentru ţară.

Cum credeţi că pot fi riscurile menţionate mai sus diminuate sau chiar eliminate?

În primul rând, este necesar ca autorităţile să conştientizeze existenţa riscurilor şi pericolelor pentru securitatea energetică a ţării şi să genereze o viziune pe termen lung. În ceea ce priveşte riscul izolării, România trebuie să ia trei măsuri importante cât de repede posibil. Prima măsură ar fi să îşi consolideze toate punctele de interconectare şi să permită fluxuri maxime bidirecţionale cu ţările vecine: Ucraina, Republica Moldova, Bulgaria şi Ungaria. Este inacceptabil că deşi România are aceste interconectoare, majoritatea lor fiind finanţate din fonduri UE, fluxurile sunt la valori minimale. De exemplu, dacă ne uităm la interconectorul Iaşi-Ungheni dintre România şi Republica Moldova, de la lansarea conductei în 2014 şi până în prezent, nu au existat fluxuri decât în 45 de zile (calculat până la 22 aprilie 2018), la nişte valori foarte mici, sub o medie de 500 MWh/zi.

De asemenea, pe conducta Giurgiu-Ruse care uneşte România cu Bulgaria şi care a fost pusă în funcţiune la începutul lui 2017 nu au existat exporturi decât în 57 de zile (calculat până la 22 aprilie 2018) la un flux mediu zilnic de 736 MWh. Deşi conducta a fost construită în principal pentru a ajuta Bulgaria să îşi diversifice importul de gaze, de fapt, România a importat gaze ruseşti din Bulgaria. Aceeaşi situaţie este valabilă şi pentru fluxurile import-export cu Ungaria. Ca să pun toate aceste date în context, reamintesc că tranzitul rusesc prin România la punctele de interconectare Isaccea II şi III (între România şi Ucraina) este uriaş, de peste 220 GWh/zi, pe fiecare dintre cele două puncte. Transgaz a justificat mereu că nu poate facilita fluxuri mai mari din cauza diferenţei de presiune între sistemul românesc şi cele din ţările vecine. Cu investiţii şi voinţă, acest lucru ar putea fi realizat. Nu este încă târziu pentru a o face. România trebuie să fie ”branşată” în totalitate la sistemele regionale şi să permită atât importul, în cazul în care este nevoie să acopere salturi mari în consum, dar şi să exporte atunci când preţurile din ţările vecine sunt convenabile şi le permit companiilor româneşti să facă profituri. Prin aceste interconexiuni, România poate da dovadă că este prezentă şi activă în regiune. A doua măsură pe care autorităţile din România ar fi bine să o aibă în vedere se referă la stabilizarea unei pieţe de gaze şi, prin urmare, la stabilirea unui preţ de referinţă. Este un subiect complex şi, din păcate, deocamdată prost înţeles în România. Preţul de referinţă este instrumentul prin care România poate influenţa jocurile regionale. Până nu demult, preţul de referinţă a fost preţul stabilit prin contractele ruseşti de lungă durată.

Mă tem că în ciuda retoricii oficiale, România a pierdut trenul BRUA după ce a acceptat împreună cu Ungaria să modifice traseul iniţial.

Aceste preţuri au fost indexate la petrol după o formulă stabilită de cele mai multe ori pe considerente politice. România poate fi în măsură să aducă o varietate pentru regiune, pentru că are resurse de gaze şi ar putea avea o independenţă mai mare în a decide preţul gazelor. Apoi, România este o ţară mare şi are o piaţă comparativ bine structurată faţă de alte ţări vecine pentru a crea o piaţă şi implicit un preţ de referinţă. Acest preţ poate fi stabilit fie pe o bursă funcţională sau pe o piaţă bilaterală over-the-counter (OTC) şi poate juca rol de etalon pentru regiune, înlocuind chiar supremaţia preţului rusesc. Condiţia este ca România să creeze condiţiile necesare dezvoltării unei pieţe funcţionale, dincolo de interesele de moment ale unor guvernanţi şi parlamentari. În fine, o a treia măsură este aceea ca România să îşi valorifice inteligent resursele de gaze. Există acum multe voci care susţin chiar interzicerea exportului de gaze. Dacă România va bloca exportul gazelor, ce foloase ar avea peste 20-30 ani când gazele ar putea fi înlocuite cu alte tehnologii sau resurse şi nu vor mai fi necesare?! Nu ar fi mai bine dacă România ar urma exemplul Norvegiei, înfiinţând un fond suveran de investiţii din vânzarea gazelor pentru a pune deoparte bani pentru generaţiile următoare? A valorifica la maximum resursele actuale, exportând o parte din gaze către pieţele care vor plăti cel mai mult şi reţinând o parte pentru consumul propriu nu se cheamă lipsă de patriotism, ci reprezintă o valorificare corectă a bogăţiilor naturale ale ţării.

Cum vedeţi poziţionarea României în BRUA?

Mă tem că în ciuda retoricii oficiale, România a pierdut trenul BRUA după ce a acceptat împreună cu Ungaria să modifice traseul iniţial, care urma să permită transportul gazelor de la Marea Neagră către Austria. Ungaria doreşte să devină un hub regional care va concura probabil cu Baumgarten-ul austriac. Interconectarea cu România este de aceea foarte importantă, permiţându-i Ungariei să aducă atât gaze româneşti, cât şi gaze ruseşti sau chiar gaze lichefiate importate în Grecia şi transportate spre Europa Centrală via BRUA. În acest context, nu ştiu ce cuvânt ar mai avea România de spus, altul decât – poate – acela de a avea rolul unui coridor de tranzit între sudul şi centrul Europei.

Poate reuşi Ungaria să devină un hub energetic regional? Dar România?

Ungaria îşi doreşte mult să devină o piaţă de referinţă regională, un hub. Deja a reuşit acest lucru pe partea de electricitate, unde lichiditatea pieţei OTC şi pe bursă a crescut impresionant de mult în ultimii ani. Aud că până şi companii turceşti tranzacţionează pe această piaţă. Între timp, deşi România ar fi putut să dezvolte o piaţă de electricitate la fel de mare şi de importantă, s-a preocupat prin ”grija” politicienilor să restricţioneze tranzacţiile pe o singură bursă, cauzând mari probleme companiilor active pe piaţă. Acest lucru se doreşte acum şi pentru piaţa de gaze, dar sper ca raţiunea să primeze şi politicienii să realizeze efectele dăunătoare ale unei astfel de măsuri.

Ce perspective concrete credeţi că are România pentru a-şi creşte independenţa faţă de importurile ruseşti?

Cred că România trebuie să aspire către o independenţă mai degrabă faţă de influenţa Rusiei şi nu faţă de importurile de gaze din Rusia. Influenţa negativă a Rusiei faţă de Europa de Est nu a constat în ”molecula” importată, ci în termenii contractuali impuşi de Rusia ţărilor din fostul bloc comunist. Aceşti termeni se referă la indexarea preţului gazelor la petrol, la interdicţia de a re-exporta gazele ruseşti sau la perioada îndelungată de import impusă prin contracte. Multe ţări europene au reuşit să forţeze Rusia să modifice aceşti termeni, obligând-o să se alinieze principiilor de piaţă europeană. Stabilind o piaţă liberă de gaze, România poate să se asigure că nu va fi vulnerabilă influenţei Rusiei, chiar şi în condiţiile în care va continua să importe gaze din această ţară. Dacă aceste molecule sunt importate şi tranzacţionate potrivit regulilor de piaţă europeană, originea lor nu mai are nicio importanţă. România însă riscă să îşi creeze o mare vulnerabilitate faţă de Rusia, obligând producătorii locali să plătească suprataxe asupra propriei producţii, făcând gazele româneşti mult mai scumpe decât cele ruseşti, care nu au adăugate aceste taxe. Acest lucru generează din start un dezavantaj pentru gazele româneşti. În loc să producă astfel de distorsiuni, România ar trebui să stabilească un cadru flexibil şi just pentru toţi jucătorii de piaţă.

Cred că România trebuie să vândă o parte din producţia din Marea Neagră şi, în acelaşi timp, cred că ar fi bine să strângă legăturile cu Ucraina.

Dacă am trage o linie, care credeţi că sunt riscurile de securitate energetică pe care în acest moment autorităţile naţionale nu le iau în calcul în ţara noastră?

Cum spuneam, există un risc extern, acela al izolării României, şi un risc intern, acela al întreruperii furnizării de gaze, din cauza lipsei de investiţii în îmbunătăţirea infrastructurii. Aş mai spune însă că un risc la fel de mare este şi intervenţia politică în piaţă, care sperie investitorii şi generează o mare nesiguranţă. Acest risc trebuie redus la minimum, garantându-le jucătorilor români şi străini activi în România pe cât posibil un set de „certitudini” pe termen lung.

Şi o ultimă întrebare: Cum ar putea România să folosească într-un mod cât mai inteligent gazele din Marea Neagră?

Cum spuneam, cred că România trebuie să vândă o parte din producţia din Marea Neagră şi, în acelaşi timp, cred că ar fi bine să strângă legăturile cu Ucraina din mai multe motive. În primul rând, locaţia geografică a acestor gaze face ca ele să fie aproape de Ucraina şi astfel uşor de exportat în această direcţie. În al doilea rând, există deja gazoductele folosite până nu demult în totalitate de Rusia şi care acum tranzitează Ucraina, România şi Bulgaria, ducând gaze în Turcia şi Grecia. Deşi fluxurile sunt acum posibile numai pe direcţia nord-sud, există posibilitatea să fie inversată direcţia nu numai virtual, dar şi fizic pentru a permite exportul de la sud la nord. Această inversare de direcţie necesită costuri minimale.

Deoarece acestea sunt nişte conducte care au capacităţi foarte mari, România ar putea exporta gazele naturale proprii şi, mai mult decât atât, le-ar putea permite altor ţări (precum Turcia) să exporte către ţara noastră, dar şi către Ucraina. Deşi Turcia nu are resursele sale, acest stat şi-a mărit enorm capacitatea de import de gaze lichefiate, având patru terminale (două onshore şi două offshore). O parte din aceste gaze ar putea fi exportate către Ucraina şi chiar Europa Centrală via România. În acest context, aş putea spune că împreună cu Ucraina, România poate constitui un coridor alternativ la cele ruseşti, care acum se profilează la orizont în regiunea noastră. Apoi, singurul lucru pe care aş dori să-l mai menţionez la acest sfârşit de dialog este acela că România va putea să îşi joace bine cărţile doar atunci când îşi va formula o viziune pe termen lung, bine gândită şi acceptată colectiv. Cred că autorităţile şi actorii pieţei energetice din România pierd în momentul de faţă enorm de mult timp în discuţii sterile, în loc să îşi formuleze un set de interese care să le confere un loc important în regiune în următorii ani.