Calitatea de membru al Uniunii Scriitorilor, între onoare şi ruşine

Pe niciunul dintre membrii Uniunii Scriitorilor nu l-a făcut scriitor Uniunea. Şi nici vreuna dintre conducerile vremelnice ale acesteia. Cărţile scrise i-au conferit fiecăruia această calitate. Ca şi pe cea de membru al Uniunii. Nişte domni numiţi Homer, Cervantes, Shakespeare, Tolstoi, Balzac, Faulkner şi mulţi alţii s-au descurcat ca scriitori fără să facă parte din vreo uniune de creaţie.

Deşi (încă) nu se pot compara cu aceştia, li s-ar putea întâmpla asta şi scriitorilor români de azi. Uniunea nu-i dă niciuna dintre ei mai mult talent decât are. Acordă doar nişte premii, anual, cam aceloraşi de fiecare dată, şi ia de la toţi o cotizaţie, care o ţine pe ea, Uniunea, în viaţă, şi pe cei din conducere, sau numai pe câţiva dintre ei, pe nişte salarii, habar n-am dacă bune sau proaste.

Faptul că e sărac îl face pe scriitorul român de azi să ţină cu dinţii de calitatea de membru al Uniunii, calitate ce îi asigură la pensie o indemnizaţie de câteva sute de lei în plus, bani pe care-i  primeşte de la bugetul  de stat, prin casa de pensii unde este arondat , nu de la bugetul Uniunii, cum greşit crede dumnealui, scriitorul. Spaima c-ar putea pierde aceşti bani îl face să tacă, chiar dacă în sinea lui înţelege că nu se întâmplă aproape nimic din ceea ce sperase să se întâmple atunci când a intrat în uniune. Nu să devină Eminescu. Nici măcar să poată călători în Noua Zeelandă, ca Nicolae Manolescu, ori să primească premii la fel de importante ca Gabriel Chifu. Ştia că astfel de lucruri nu prea sunt posibile. El, scriitorul de rând, spera doar să-i fie apărat stropul de prestigiu ce i-a mai rămas. Şi poate că visa în secret şi la nişte strângeri de mână din partea celor aleşi în conducere, doar aşa, din când în când, ca un fel de compensaţie la singurătatea lungă şi chinuitoare din faţa colii albe de hârtie. Şi, eventual, ca un semn firav de dragoste, dacă nu pare cumva exagerată o astfel de dorinţă. Vorbim însă de o lume în care mintea n-ar  izbuti mare lucru, dacă nu s-ar bizui constant pe inimă.  

E de presupus că domnul Manolescu s-a zbătut să obţină al treilea mandat de preşedinte în fruntea Uniunii Scriitorilor, pentru că iubeşte, nu-i aşa?, scriitorii, chiar dacă celebra sa Istorie literară dovedeşte faptul că-i nu-i iubeşte pe toţi. Dar nu i se poate imputa nimic în privinţa aceasta. Am greşi dacă i-am cere criticului să fie totuna cu liderul de organizaţie. Aşa cum greşesc cei care îl apără pe lider, folosindu-se de prestigiul indiscutabil al criticului. Şi cum greşeşte domnul Manolescu însuşi, aruncându-l  pe primul în apărarea onorabilităţii celui de-al doilea. I-am spus chiar în faţă toate acestea, în urmă cu trei ani, la alegerile de atunci, mărturisindu-i, nu fără regret, că, în ce mă priveşte, nu-l votez, deşi nu făceam parte din echipa lui Dan Mircea Cipariu, cum nu fac parte nici acum. Credeam, însă, şi cred şi în continuare, că nimeni nu trebuie să stea mai mult de două mandate în fruntea  scriitorilor, cu atât mai puţin un preşedinte în timpul căruia s-au pierdut şi sediul Uniunii, şi cel al Muzeului Literaturii, chiar dacă ultimul e administrat de Consiliul General al Capitalei.  Mai credeam, în acelaşi timp, că Uniunea, care nu este altceva decât o organizaţie de natură sindicală, trebuie să  arate o mai mare preocupare faţă de nevoile sociale ale scriitorilor, care sunt revoltător de multe. Ştiu, n-are de unde să ia banii de care ar fi nevoie  pentru a mulţumi pe toată lumea. Sunt însă câteva lucruri care se pot face fără bani. Ca, de exemplu, să nu-i  ameninţe cu excluderea pe cei cu opinii critice la adresa conducerii. Cum ar fi ca preşedintele Iohannis să-i  dea afară din România pe cei care-l critică? Şi-l critică destui. Doar că preşedintele ţării nu le-a dat el calitatea de români criticilor săi, prin urmare, nici nu le-o poate lua, chiar dacă ar vrea, dar sunt sigur că nu vrea. Spre deosebire de domnul Manolescu, ce-i vrea expulzaţi din Uniune pe toţi cei care-l contestă. N-ar fi oare mai firesc să-i cheme să stea, la aceeaşi masă, de vorbă? Uniunea pe care o conduce aparţine în egală măsură tuturor membrilor ei, cu toate că pare, dacă nu cumva chiar este, mai mult a unora decât a altora.

 Tocmai pentru că nu fac parte din nicio echipă, mi-am propus să nu particip la întâlnirea aşa zişilor reformatori. Asta nu înseamnă că sunt împotriva lor. Dacă vor fi excluşi pentru infracţiunea impardonabilă de se întruni în scopul reformării Uniunii, cer şi excluderea mea. Fiindcă mi-ar fi greu să suport  ruşinea de a fi membru al unei uniuni de creaţie în care stalinismul este la el acasă. Infinit mai greu decât suport etichetele de scriitor mediocru, nostalgic comunist şi ofiţer sub acoperire, de care beneficiez din plin ca om declarat de stânga şi ca autor care-şi scrie singur cărţile, ele aducându-mi, uneori, câte un premiu (cum ar fi cel al Academiei Române), niciodată invers!