Caligrafia unei îmbrăţişări

O prietenă stabilită în Franţa, româncă fără complexe şi europeană fără rest, vorbitoare eminentă de cîteva – multe – limbi străine, om de afaceri şi profesor de germană la universităţi de elită ale Parisului (HEC, Ecole Polytechnique etc.) m-a dus să văd spectacolul de teatru-dans „Nelken“ de Pina Bausch. Mi-am adus aminte, lîngă sutele de prea puţini norocoşi, de ce oamenilor li s-a dat drumul cîndva, la început de tot, într-o grădină.

Mitica poveste a „Garoafelor” a revenit doar pentru cîteva reprezenţii la Théâtre du Châtelet din Paris, după mai bine de 30 de ani de la creaţia sa, în anii 80, la Tanztheater din Wuppertal.

Prietena îmi spune că prima lecţie în faţa studenţilor ei de elită a fost despre Pina Bausch. Mă gândesc că, într-un fel, le-a reamintit, cu inteligenţă şi har, de ce oamenilor li s-a dat drumul cîndva, la început de tot, într-o grădină.

Cum intri în sala de teatru o imagine-şoc îţi taie răsuflarea. Scena e acoperită în întregime de 8000 de fire de garoafe roz. Cu tulpini zvelte, în picioare. 22 de dansatori-actori vor începe apoi pe acest covor crud şi feeric o comedie umană dansantă, o suită de sketche-uri  absurde, de tablouri violente şi de gaguri poetice. Despre oameni. Despre ce-şi fac oamenii unii altora şi despre singurul lucru pe care îl aşteapă unii de la alţii în răstimpul care le e dat ca să străbată preeria, cîmpul vieţii lor.

Înainte de a-i face să danseze, coregrafa Pina Bausch (1940- 2009), cea care a pulverizat dansul convenţional creînd forma spectaculoasă şi pură de dans-teatru,   îşi întreba dansatorii din ce e făcută viaţa lor. Ce li s-a întîmplat, de ce au plîns cînd au plîns, de ce n-au mângăiat cînd au avut ocazia, în ce fel au iubit cînd au iubit, ce vise li s-au rătăcit pe drum. Creaţia, povestea  venea apoi cu acel surplus uluitor de fluenţă a mişcărilor, pe care harta limpede a trăirilor o imprimă pe corpul conştient şi liber.

Garoafele au fost călcate în picioare. De o mamă care-şi ceartă copilul iar trupul acestuia are un zvîcnet-reflex, nu încetează să-i tot sară în braţe. De un bărbat care, sfîşietor de singur în mijlocul nesfîrşitului cîmp de garoafe, dublează în limbajul semnelor  „The Man I love...” de Gerschwinn. De o femeie iubită care fuge de cel care vrea să o posedeze cu iubirea lui. De oameni care se cocoaţă, impertinenţi, pe umerii altor oameni. De oameni care se urcă, disperaţi, pe umerii semenilor lor. De fiinţe care îngrijesc florile (sau tot ce dă pământul) şi care mănîncă pământul, într-o panică absolută, cînd li se cere...paşaportul. De cîini lup în carne şi oase, de vameşi, de paznicii unui lagăr de concentrare.

„Nelken” de Pina Bausch e un spectacol care n-a îmbătrînit deloc. 30 de ani mai tîrziu e la fel de violent politic şi la fel de uman tulburător.

Cu trupul lor androgin, înveşmântat neglijent în rochii de mătase descheiate la spate, cei 22 de dansatori-actori, bărbaţi şi femei deopotrivă, par nişte semne dintr-un cîntec melancolic şi absurd, pe care omenirea nu-l mai poate descifra decît dacă (re)învaţă limbajul bazic al semnelor.

Ce altceva spune această mecanică desăvărşită a trupurilor care se leagănă în acelaşi ritm, exasperant de asemenea, uluitor de precise împreună?

Ce altceva spune invitaţia din final adresată sutelor de spectatori, de a exersa împreună cu actorii o coregrafie uitată: deschiderea  braţului stîng, deschiderea braţului drept, închiderea lor în cruce?

Încercaţi. E caligrafia unei îmbrăţişări.

Deşi prietena mea are abonament la Théâtre du Châtelet, a stat pe telefon o zi întreagă pentru a prinde locuri la spectacolul Pinei, la care s-a stat şi în picioare. Acest elitism ermetic e, în lumea de azi, un păcat de moarte. Da, păcat. „Nelken” de Pina Bausch e o metaforă care ar trebui proiectată în buclă în pieţele publice, pe tablele din şcoli, pe ecranele televizoarelor, în loc de publicitate, pe tabletele de servicu ale politicienilor lumii, pe ipad-urile inteligente ale celor privilegiaţi, pe peretele gol al celor despuiaţi.

Lăsaţi stăpîni peste o grădină, oamenii lasă în urmă flori culcate la pămînt. „Numai că iubirea se reînvaţă”, caligrafiază cu trupurile noastre Pina Bausch.