Călătoria ratată a doamnei Gorunescu în Franţa. Deocamdată
0
Sunt trei articole în presa online, pe prima pagină, care apar la o căutare Google despre Elena Gorunescu. Celelalte rezultate mă trimit la magazine online care-mi vând dicţionarele şi cărţile de exerciţii în franceză ce-i poartă numele acestei doamne profesoare.
După postarea jurnalistului francez Henri Gillet pe blogul său de pe adevarul.ro am primit mai multe mesaje de la persoane care provin din domenii diferite de activitate, pe unele dintre ele nu le cunosc – m-au abordat direct pe Facebook -, dar toate voiau acelaşi lucru: să-i ofere doamnei Gorunescu o şansă să viziteze ţara căreia i-a dedicat întreaga viaţă, Franţa. Le-am promis că voi încerca să o conving pe Elena Gorunescu să accepte una dintre ofertele propuse.
Astfel că, pe 27 martie, o miercuri încă aflată sub cod portocaliu de ninsori şi viscol, am ajuns pe o străduţă din Drumul Taberei, într-un apartament modest în care locuieşte doamna Gorunescu. Mi-a deschis uşa o bunică sprijinită în baston, ale cărei prime cuvinte au fost: “Nu ştiu de ce e aşa întuneric, cred că mi s-a ars becul pe hol”. M-am scuturat de zăpadă, m-am descălţat şi am urmat-o în sufrageria care miroasea a cărţi, cu o masă imensă în mijloc, la care ne-am aşezat amândouă cuminţi. Doamna Gorunescu are 85 de ani, dar m-aş fi oprit la 70 dacă judecam după tenul neted, după mâinile vioaie, după ochii sclipitori încununaţi de sprâncenele negre şi stufoase. Mi-a arătat mândră medaliile primite de la Ambasadorul Franţei în 2010, ordinele „Chevalier des Palmes Académiques” şi „Officier des Arts et Lettres” şi mi-a povestit despre cea mai francofonă zi din viaţa sa: 5 noiembrie. I-am oferit şi eu articolul apărut pe blogurile „Adevărul” şi i-am spus despre reacţiile stârnite de textul domnului Henri Gillet. A fost impresionată, dar nu de reacţii, ci de numele lui Henri Gillet, cel pe care-l stimează atât de tare. El este printre puţinii oameni care o scot, măcar o dată pe an, la o masă într-un restaurant din cartier. „Anul acesta, însă, Henri mi-a spus că nu poate să ajungă în ţară, cred că nu mai merge foarte bine revista ( « Les Nouvelles de Roumanie » -n.r.) şi e greu,” mi s-a confesat doamna Gorunescu. Îl iubeşte pe Henri, jurnalistul care, după ce a pus prima dată mâna pe unul dintre dicţionarele semnate de Elena Gorunescu, a făcut tot posibilul să o întâlnească. De atunci o vizitează în fiecare an, îi telefonează des şi a invitat-o în nenumărate rânduri, la locuinţa sa din Nantes. Dar Elena Gorunescu refuză, de fiecare dată, orice oportunitate de a păşi pe târâmul pe care-l cunoaşte atât de bine. „Eu vreau să stau aici, în bârlogul meu, nu am ce căuta în târg străin!” mi-a spus atunci când am deschis subiectul despre o posibilă excursie în Franţa.
Am înţeles că doamna profesoară Elena Gorunescu nu vrea să se despartă de maşina sa de scris, cea care o aştepta şi acum la biroul de lângă fereastră. Scrie la un nou dicţionar, e abia la sfârşitul literei B. „Unde să mă duc eu, când nici dicţionarul ăsta nu cred că am s-apuc să-l termin? «C» are foarte multe cuvinte, la fel si «M» şi «P»...”, a spus ea uitându-se agale către foile din maşina de scris. Pe partea opusă zăcea un monitor vechi de computer: “Nu ştiu să-l folosesc, aş putea învăţa, dar nu mai am răbdare. Nu mă interesează internetul”. Păcat, mi-am zis, ar fi fost poate o şansă în plus să-I arătăm suportul nostru şi câţi oameni s-au oferit să o ajute. Se pare că, totuşi, internetul are limite.
Eu vreau să stau aici, în bârlogul meu
Am petrecut trei ceasuri la masa din sufrageria franţuzească, încercând să-i expun toate variantele şi posibilităţile de a ajunge în Franţa. Mi-a povestit despre călătoriile sale peste hotare, la Geneva, la Viena şi în Cehoslovacia, acolo unde a ajuns ca interpret pentru Crucea Roşie. Dar astăzi Elena Gorunescu pare să se fi resemnat cu gândul că Franţa înseamnă lumea din cărţile şi dicţionarele sale, înseamnă prezentatorii de pe TV5 şi telefoanele lui Henri Gillet. Nu vrea să fie o povară pentru nimeni, deşi i-am explicat că va avea un însoţitor, că cineva va fi mereu în preajma sa, că o vom duce la aeroport şi că nu va fi decât plăcere pentru cei care o vor sprijini. Dar nu-i place să zboare cu avionul şi de curând s-a trezit de două ori, la distanţă de câteva luni, într-o ambulanţă, după ce a căzut pe stradă. „Eram aici, în parcul de lângă policlinică, împreună cu vecina mea, când dintr-o dată, am simţit că nu mai pot sta în picioare. Nu am mai ajuns la bancă să mă aşez, aşă că mi-am scos căciula şi m-am întins pe jos, în noroi, mi-am pus căciula sub cap şi am zăcut acolo până când vecina a chemat ambulanţa să mă ia”, povesteşte doamna Gorunescu, încercând să mă convingă că starea de sănătate nu-i permite o astfel de călătorie. Îi dau dreptate, e bolnavă de artroză, dar nu renunţ pentru că o văd pe scaunul din faţa mea: volubilă, plină de viaţă şi umor, de poveşti, de cuvinte frumoase peste care aruncă, din când în când, cate-o expresie în franceză.
Nu suntem primii care se străduiesc să ducă o bunică, fără nepoţi, în Franţa, căci Elena Gorunescu nu o mai are alături decât pe sora sa. Colegii de la GQ Magazine au încercat şi ei să facă asta, în urmă cu aproape 3 ani, dar fără succes. Mi-am propus să o sun în fiecare săptămână pe doamna Gorunescu, să aştept zilele senine în care, poate, se va răzgândi. Dar timpul nu mai are aceeaşi răbdare la 85 de ani.
Nu ştiu dacă îi e teamă ca imaginea Franţei pe care şi-a construit-o să nu coincidă cu realitatea, dar mi-a spus că este prea bătrână ca să mai aibă regrete. Şi-ar dori, totuşi, să trimită câteva cărţi de-ale sale la unele şcoli defavorizate din Republica Moldova, despre care i-a povestit Henri Gillet. Şi-ar dori, de asemenea, să primească din Franţa câteva dicţionare şi cărţi. Ştiu, însă, că şi-ar dori să vadă şi Turnul Eiffel, şi Luvru, şi Notre Dame şi Versailles, dar „e prea târziu acum şi oricum mie nu-mi place aventura, eu vreau să stau aici cu dicţionarele mele,” a spus cea care a scris 26 de dicţionare franco-române şi zeci de cărţi de exerciţii în limba franceză.
Veţi spune, probabil, să nu o mai deranjăm pe doamna Gorunescu, dar eu am fost acolo şi am simţit că se poate mai mult, că pe 14 iunie este ziua sa de naştere şi că ar fi o ocazie frumoasă să-i punem pe masa din sufragerie, un număr din România Literară, un număr din Dilema Veche şi un bilet către Paris. Mi-a spus că sunt atât de pisăloagă că nu mă voi căsători niciodată, mi-ar plăcea să fiu atât de pisăloagă încât să văd o fotografie cu doamna Gorunescu pe malul Senei.
Se încarcă comentariile...
