Berlinală 74, a 8-a zi: era și titlul unui film franco-belgian despre cei creați cu imperfecțiuni

Așa a fost și cu calupul de filme de joi.

Majoritarul tunisian (dintr-o complexă coproducție) Me el Ain / Eu cui îi aparțin, pune pe gânduri și neliniștește că tinerii se lasă antrenați în organizații teroriste și cel mai adesea plătesc cu viața, doar că filmarea cu o cameră care te amețește și imagini voit neclare până la urmă exasperează. Polițistul e personajul cel mai tandru, care e atașat de familia atipică, în lumea arabă de roșcovani pistruiați, cu 3 fii, dintre care doi se pierd, justificând duritatea tatălui, iar acesta acuzându-i de lene, căci e multă muncă la fermă, dar și de prostie. 

Și în grecescul Arcadia tot omul legii e singurul de care te poți atașa, care are și un câine lup, o fetiță, singurul lui prieten, al cărui cap și l-a și tatuat pe trup. În rest încă un Iorgus Zois. Descindem într-un univers demn de Sodoma și Gomora, porno-balamuc la cote maxime, singura replică de reținut ar fi că: noi cei vii bântuim fantomele și nu viceversa. Îngrijorătoare lipsa de discernământ a aplauzelor la final. 

Atom Egoyan, armeanul-canadian, vine cu Seven Veils, respectiv repetițiile la opera Salome, de Richard Strauss, după textul lui Oscar Wilde, ce se întâmplă în culise, un me too înscenat, dar și cu o retrăire de act de pedofilie tată /fiică, o Amanda Seyfried mult mai bine decât în Mamma Mia, și care joacă nuanțat rolul de regizoare, cu ironiile binevenite, față de montările exagerat de moderne, dar și cu viața sa sentimentală și de familie, cu multiple fațete.

Și din fericire și o comedie, din 1963, la retrospectivă: Endless Night / O noapte nesfârșită, ostatici din pricina ceții, pe un aeroport în RFG, într-o copie alb-negru, digitalizată impecabil. Nu e pe genul Terminalului de Spielberg, ci cu haz, cu nostalgii pentru telefoanele publice cu fise, ori bigudiurile cochetelor, o ironie plină de miez, multe combinații amoroase, dar și escrocherii, și cea mai frumoasă fată, cu un vizon de împrumut, e, ca personaj, o româncă stabilită la Berlin. Se pare că majoritatea dialogurilor merg pe improvizație și asta dă un ritm aparte, film de weekend. O mostră de text: oare  poți găsi circumstanțe atenuante că ai stat la o bere, sau mai multe, de la 7 și jumate seara până la 3 jumate dimineața! Sau cum poate fi ademenită o splendidă blondă (Alexandra Srewart) să renunțe într-o clipă la tot și să plece cu un îmbroboditor de meserie. Și apoi polonezii, cu o mini orchestră, care cântă cu foc, pe final, la urcarea în avion, molipsitorul „Oci ciornie”.