Berlinală 2022 - Capitolul 4

Cred că m-au citit cei cu testarea, brăţara e în dungi: galbene şi albastre! Suspiciunile şi verificările, şi mai abitir, dublate de certificatul verde, care-ţi aducea un minitatuaj în formă de X - făcut cu un banal pix-, în fosta parte de Est a oraşului, unde florile sunt din hârtie, nu naturale ca la Palatul cu covor roşu din Piaţa Marlene Dietrich. Lume multă, că doar e weekend, locuri puţine prin restaurante, dar bucurie mare, că au clienţi.

Berlinul e în plină convalescenţă!

Două filme nemţeşti în această duminică, ambele regizate de cineaste: A E I O U (R: Nicolette Krebitz) e o poveste abracadabrantă (prezisă de o clarvăzătoare), în care te-ai bucura să poţi găsi în viaţă, un prieten pe care să te poţi baza oricând, interpretat duplicitar, cu inteligenţă şi ironie de Udo Kier (văzut de curând în Bucharest Best Comedy Film Festival în: Cântec de lebădă). O actriţă (pare-se formidabilă pe scenă şi foarte iubită de publicul german), Sophie Rois (pe genul clujencei noastre, prin adopţie, de la Botoşani: Elena Ivanca), va trăi ca Anna aventura vieţii ei, cu A mare, alături de Adrian (Milan Herms), şi va ajunge până pe Coasta de Azur. Scena înregistrării de voci pentru teatru radiofonic, alături de un coleg mult prea insistent, e o lecţie cu umor pentru invidioşi, ca să le taie cheful de asemenea experienţe.

Al doilea se petrece în 1942, după un destin adevărat al unui falsificator: Der Passfalscher (R: Maggie Peren), nu de bani, ci de acte, în plin război. Palpitant şi ataşant, cu nişte actori cu un zâmbet ameţitor şi nuanţat, de un şarm nebun: Louis Hoffmann şi Jonathan Berlin.  

Chinezescul: Return to Dust,  făcut să înduioşeze, cu mesaje video din partea echipei (oare îşi mai aminteşte cineva de titlul retras din competiţie în ultimul moment, de acum câţiva ani, tot aici, din motiv că nu primise aprobarea de a fi proiectat, adică i se refuzase viză şi paşaportul de la Partid?) deci, fără prezenţă de-adevăratelea şi cu teoria actorului (parcă am mai auzit asta până în '89!) care ne spune (cu sinceritate?) că e chiar fermier, şi dacă ar avea de ales, tot agricultura ar fi pe primul loc. O existenţă care aminteşte de strămutaţii din Băragan, din pelicula tulburătoare a lui Andrei Zincă.  Momente tandre într-o sărăcie lucie, cu donare de sânge pentru a mai câştiga un ban. În contrast cu tipul cu maşină care se dă mare, este amărâtul cu un plug de pe vremea lui Pazvante şi o căruţă trasă de personajul cel mai simpatic: măgăruşul. Sper că a avut un agent care să negocieze avantajos pentru el! 

Şi apoi de două ori Denis: Denis Côté, canadianul, cu: Un été comme ça, care ne asasinează 137 de minute care par ani, despre câteva tinere, care în 26 de zile ar trebui să-şi depăşească dependenţa de sex, droguri, băutură şi amintiri neplăcute, traumatizante, din copilărie. Oare cu ce-o fi greşit bietul spectator?     

Şi Claire Denis (tot în… conservă - n-a apărut la Berlinală - a zis câteva cuvinte despre filmările, cu mască, în pandemie, la Paris). Avec amour et acharnement, tradus în englezeşte cu perseverenţă (Both Sides of the Blade), e mai degrabă cu încrâncenare. În distribuţie: Juliette Binoche, campioană la discuţiile isterice, dar adorabilă când iubeşte un Vincent Lindon, plin de secrete. O binecuvântare de echilibru: Bulle Ogier (din Farmecul discret al burgheziei: Bunuel - 1972). Altă viaţă!

Corespondenţă de la faţa locului - in person, cum îi spune mai nou (şi nu online, ca-n 2021).