Bătălia umbrelor
0Deși se vorbește din ce în ce mai mult de pace, războiul continuă ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Iar, la nevoie, ofensivele se pot muta și sub pământ, imaginația încleștării fiind fără limite și fără scrupule.
Vizionez, uneori, materiale video care prezintă filmări realizate de drone pe timpul operațiilor militare din estul Ucrainei.
Filmările sunt alb – negru, tremurate, deseori claritatea imaginii are de suferit, când e vorba de ținte umane, pe ecran apar doar niște siluete albe către care se îndreaptă implacabil capul compas al libelulei artificiale care poartă pe corp grenada ucigașă.
Uneori nu știi ce s-a întâmplat, filmarea se oprește brusc atunci când obiectivul camerei se apropie în viteză de armura unui tanc, de zidul unei case, de un grup de militari.
Alteori, mai ales la filmările de noapte, poți observa siluetele soldaților - sunt albe pe fond negru, cu contururile neclare -, care desfășoară activitățile de rutină specifice lor, o deplasare, ocuparea unei poziții, uneori își aprind și o țigară, iar focul brichetei strălucește ca o mică explozie pe camera video termală a observatorului de la distanță.
După care filmarea înregistrează și lovitura unui lunetist, silueta se înclină și cade dispărând de pe ecranul nopții.
Războiul are și aceste momente, în care moartea se insinuează fără zgomot, își face treaba fără să anunțe, fără să fie necesare explozii spectaculoase și imagini crude care să impună cenzură, se poate și fără, ca într-o lume a umbrelor care se anihilează reciproc, dispărând imediat de pe ecranele camerelor video, lăsând loc întunericului alb pixelat al nopților și zilelor din stepa ucraineană.
Războiul are și momente în care se întâmplă lucruri care pot fi ușor caracterizate ca decisive pentru înclinarea balanței – o discuție care a luat-o razna la Casa Albă, ruperea frontului într-un sector important, epuizarea stocurilor de muniție sunt doar câteva dintre ele - , dar care, atunci când au loc, par a fi o rutină a conflictului, o altă foaie smulsă dintr-un lung și, aparent, fără capăt jurnal de campanie.
Ruptura Kievului cu principalul său partener, SUA, e deja istorie și evidență, chiar dacă încă se neagă acest lucru, dar războiul continuă ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
Publicația ”Time” analizează impactul blocării de către SUA a transferului de informații către armata ucraineană: sute de morți pe front, probleme cu menținerea liniilor de apărare în capul de pod din regiunea Kursk, reducerea timpului de reacție la atacurile aeriene ruse, ceea ce face ca alarmele să se declanșeze uneori chiar și după ce rachetele ruse și-au lovit deja țintele, trecerea cunoscutelor sisteme Himars pe linie moartă datorită imposibilității identificării țintelor din adâncimea teritoriului rus.
Nici măcar cunoscuta corporație civilă Maxar Technologies nu mai furnizează date de la sateliții proprii, lăsând forțele ucrainene să acționeze în orb.
Dar războiul continuă ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
E adevărat, în Kursk forțele ruse sunt într-o ofensivă frenetică, replicând, în sens invers, ceea ce au realizat forțele ucrainene, cu mai mult de jumătate de an înainte.
Dar în Torețk, ucrainenii au încă unele succese, realizează infiltrări prin frontul rus, la fel pe frontul din Pokrovsk, unde forțele ruse nu au mai înaintat în ultima perioadă.
Dar, încă, războiul continuă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat nimic.
SUA și-a retras chiar și specialiștii care asigurau transferul de date către partea ucraineană.
Comandamentul din Kiev unde erau dislocați aceștia este acum gol – goluț așteptând să apară omologii de la statele europene care au decis să sprijine în continuare Ucraina.
Care, sigur, nu vor avea nici sateliții SUA la dispoziție, nici informațiile americanilor, nici experiența, nici... dar există speranță.
Și, până la urmă, vorba aceea, pagubă-n ciuperci, ne descurcăm și fără americani.
Ne scoatem din vorbe și din analize, nu e chiar atât de greu să demonstrezi că americanii, la urma urmei, nici nu erau chiar așa de importanți, au dat și ei niște miliarde, pe care acum le umflă ca să facă spectacol, dar adevăratul sprijin a venit de la europeni, adică de la parteneri în care poți avea încredere.
Un site ucrainean foarte bine conectat la situația locală, censor.net, se străduiește să dreagă busuiocul situației, afirmând că absența sprijinului american nici nu va conta prea mult pentru că acum forțele ucrainene au o nouă armă minune, dronele, ele, nu artileria, nu loviturile aeriene, nu infanteria, produc circa 80% din pierderile ruse.
Iar o dronă, se știe, poți să o asamblezi și în garajul din spatele casei, nu e mare lucru, casele pot fi și apropierea liniei frontului, deci s-a rezolvat, chiar și loviturile din adâncimea teritoriului rus au fost realizate tot cu ajutorul dronelor, v-am spus, americanii nu au contribuit nici măcar la războiul electronic, a trebuit Kievul să se descurce singur.
Da, Himars-urile erau bune cu adevărat, li se va duce dorul, dar asta e, dacă e nevoie, sunt soluții, inclusiv financiare.
De exemplu, Norvegia – o țară mică, 5 milioane de schiori, nu se compară cu cei 340 de milioane de americani - aproape egalează fondurile oferite de SUA, ajutorul anunțat de autoritățile de la Oslo pentru anul 2025 fiind de 7,8 miliarde dolari.
În timp ce SUA a transferat Ucrainei în anii anteriori cam 11 miliarde de dolari anual, ajutor non-militar.
Sigur, cel militar este ceva mai consistent în cifre, dar în realitate, probabil sunt exagerări, totul este supra evaluat la americani.
Nu e nevoie, astfel, decât ca două – trei state mici dar virtuoase și cu posibilități financiare, precum Norvegia, să se unească în sprijinirea Kievului și putem uita de americani.
Iar ce nu se poate oferi imediat, va rezolva timpul, dacă sunt bani se poate orice, nu trebuie să depindem atât de mult de americani, noi, europenii.
Iar războiul va continua ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Paradoxal, unii analiști ucraineni se întorc acum cu privirile spre China și afirmă că atât Rusia, cât și Ucraina, sunt atât de dependente de Beijing, încât marea țară din est ar putea fi intermediarul de care e nevoie la vremuri de restriște, nu SUA cea ascultătoare la mesajele Kremlinului.
Se apreciază chiar că pârghiile de care beneficiază China sunt mult mai eficiente în continuarea sau oprirea războiului, trebuie doar ca președintele Xi să dea un ordin și nicio dronă nu mai zboară către depozitele din Donbas sau din Rostov pe Don, astfel că e natural ca și China să fie consultată când se discută despre pace.
Totul e de luat în calcul, totul e de discutat, numai să nu existe această negociere perfidă, directă, peste capetele tuturor, dintre Casa cea Albă și Kremlinul cel Roșu, despre cum să se taie și să se împartă felii din teritoriul ucrainean pofticioșilor din jur.
Între timp, războiul continuă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Uneori dând în clocot cu operații spectaculoase și ofensive cum nu s-au mai întâmplat de mult, contrazicând aprecierile că războiul de uzură este unul al imobilității de-a lungul liniilor de front, al morții care seceră vieți doar în fâșia lată de câteva sute de metri care separă părțile.
În intrândul de la Kursk, aflat de mult timp sub presiunea rușilor, dar menținut în această formă de ”buzunar strategic” pentru că era o formulă convenabilă și cinică de distrugere a forțelor ucrainene, s-a trecut la ofensivă, dar nu oricum.
Timp de trei săptămâni, câteva sute de soldați ruși s-au infiltrat 15 kilometri în adâncimea teritoriului ocupat de ucraineni, deplasându-se prin conducta subterană de gaze, golită între timp (bune și sancțiunile energetice, măcar la circulația subterană!), și ieșind, bineînțeles, adânc în spatele liniilor inamice.
Ucrainenii au aflat de surpriza pregătită de ruși de-abia la o oră și jumătate după ieșirea acestora la suprafață, reușind să producă unele pierderi doar ultimului val de scafandri gazoducți, grosul forțelor ruse ocupând deja un teritoriu consistent în zona industrială de nord a orașului Sudja, capitala de raion și capitala de factor a zonei ocupate de ucraineni.
Doar imaginați-vă cum este să mergi 15 kilometri printr-o conductă cu diametrul de 1,45 metri, orb ca o cârtiță și cocoșat de bagajele transportate, printr-o atmosferă plină de vapori de metan, să calci pe trupurile celor care au murit asfixiați și nu pot fi încă evacuați, imaginați-vă cum e să ajungi aproape la destinație dar să trebuiască să aștepți zile întregi semnalul, să nu știi ce e deasupra, dacă vei mai ajunge acolo.
Războiul are și astfel de întâmplări care, ulterior vor deveni filme și cărți de memorii, dar care, atunci când sunt trăite, sunt cele mai cumplite experiențe umane.
Iar când, deasupra, s-a decis că atacul poate avea loc, semnalul a fost trimis și la detașamentul din conductă care a ieșit la suprafață așa cum ies minerii din mină, cu fețele negre de miasmele pământului în care au fost înmormântați atâtea zile.
Umbrele de pe ecranele monitoarelor și soldații umbre din Kursk sunt parte a acestei bătălii care se poartă undeva, la jumătatea drumului dintre Kiev și Moscova, într-o primăvară în care începe să se vorbească tot mai mult de pace, într-o stepă care se îngrașă, anotimp după anotimp, cu trupurile celor sacrificați pe altarul războiului.
Care continuă ca și cum nu se poate întâmpla nimic.
Se încarcă comentariile...
