Bătălia care va decide viitorul: competiţia sino-americană din spaţiul cybernetic

0
0
larics

La sfârşitul anilor 1970, Statele Unite ale Americii şi Republica Populară Chineză au stabilit relaţii diplomatice formale, iar China, sub conducerea lui Deng Xiaoping, a adoptat o agendă de „reformă şi deschidere către lumea exterioară”. Pe parcursul celor patru decenii care au urmat şi în ciuda unor eşecuri ocazionale, relaţia bilaterală a avut o evoluţie pozitivă.

Angajamentul constructiv a caracterizat politica din anii 1970 a Washingtonului privind China, cunoscută fiind şi implicarea lui Henry Kissinger în această strategie. La rândul lui, Beijingul a adoptat o politică de integrare în sistemul internaţional bipolar post-Al Doilea Război Mondial şi, mai târziu în epoca de după Războiul Rece, dominată de SUA. Însă la începutul secolului 21, relaţia sino-americană a început să se deterioreze, iar până la sfârşitul anilor 2010, luase o întorsătură negativă, aproape dramatică. Beijingul a devenit mai hotărât în ​​a respinge ceea ce catalogase de multă vreme drept eforturi pernicioase ale SUA de a limita ascensiunea Chinei sau de a-şi modela ordinea internă. Sub Xi Jinping China a devenit, de asemenea, mai asertivă în încercarea de a influenţa instituţiile internaţionale, însă fără a contesta, la acea vreme, status quo-ul sistemului internaţional. Chiar Kissinger susţinuse adesea că China abordează relaţiile externe dintr-o perspectivă pe termen lung, în timp ce ţările occidentale sunt tactice, concentrându-se pe câştigul pe termen scurt. China joacă wei qi (mai bine cunoscut sub numele de go), unde scopul este să-ţi încercuieşti cu răbdare adversarul, în timp ce restul lumii joacă şah, căutând o victorie mai rapidă decisivă însă rezultatele sunt uneori imprevizibile. 

larics

Preşedintele american Donald Trump prezentând Ordinul executiv de retragere a SUA din Parteneriatul Trans-Pacific, Sursă: South China Morning Post

   

Strategiile administraţiilor americane de la Richard Nixon la Ronald Reagan privind China au fost determinate în mare măsură de geopolitica antisovietică a Războiului Rece. Dar după ce comunismul european s-a prăbuşit, SUA s-au regăsit în postura de superputere unică, iar dispariţia unui pilon de bază al politicii externe americane (competiţa strategică cu fosta URSS), a determinat o reconceptualizare a abordării strategiei Washingtonului privind China. Chiar dacă în primii ani de după Războiul Rece termenii de „angajament” (administraţia George H.W. Bush, 1989-1993) şi de „politică de implicare” (administraţia Bill Clinton, 1993-2001) au mai fost folosiţi, pe măsura ce emergenţa Chinei a început să creeze anxietăţi în SUA, strategia americană s-a reconfigurat în jurul pivotului asiatic promovat de administraţia Obama – continuat de administraţia Biden – care iniţial s-a concentrat pe iniţiativele militare ca mijloc de a concura mai eficient cu China pentru influenţa regională din Asia-Pacific. Însă retragerea formală a a SUA din acordul comercial cu ţările din zona Pacificului (Parteneriatul Trans-Pacific), în timpul administraţiei Trump, a creat un vid politic şi economic în Asia pe care China a fost mai mult decât dornică să îl umple. 

În ţesătura de relaţii care s-a construit între SUA şi China în secolul 21, în special după 2013, nicio problemă nu pare să aibă o importanţă mai mare sau să fi generat atât de multe fricţiuni într-un interval de timp atât de scurt, precum securitatea cibernetică. Cu doar o generaţie în urmă, spaţiul cibernetic nu exista dincolo de legăturile în curs de dezvoltare dintre un număr limitat de reţele de calculatoare ale laboratoarelor universitare. Astăzi, centralitatea spaţiului cibernetic în întregul model global de viaţă este aproape imposibil de înţeles. Domenii care variază de la comerţ şi comunicaţii până la infrastructura critică care alimentează şi protejează civilizaţia modernă, depind toate de funcţionarea sigură şi securizată a acestei reţele globale de circuite iar preocupările legate de domeniul cibernetic s-au mutat rapid în prim-planul relaţiilor dintre SUA şi China, dovedindu-se cel puţin la fel de provocator precum preocupările tradiţionale – comerţul, drepturile omului, disputele teritoriale, Marea Chinei de Sud, competiţia nucleară – care au dominat multă vreme agenda SUA-China. Beneficiile aduse de tehnologia informaţiei şi rolul său important în dezvoltarea viitoare a societăţii, o fac un element de bază al puterii naţionale a unei ţări şi un element-cheie al competitivităţii strategice naţionale. Controlul şi utilizarea resurselor informaţionale a devenit un mijloc important pentru o ţară de a participa şi de a influenţa arena internaţională. 

În 2001, James Adams, co-fondator al firmei de securitate cibernetică iDefense, a avertizat că spaţiul cibernetic este „noul câmp de luptă internaţional” unde chiar şi viitoarele campanii militare vor putea fi câştigate sau pierdute; în 2012, fostul secretar american al apărării, Leon Panetta, a emis un avertisment dur cu privire la pericolele unui „Cyber-Pearl Harbor” – un atac digital care ar provoca moarte şi distrugere în lumea reală. În perioada imediat următoare, ameninţarea lui Panetta a fost considerată exagerată dar zece ani mai târziu, guvernele, întreprinderile şi cetăţenii deopotrivă se confruntă cu ameninţări cibernetice omniprezente, care ar fi fost greu de imaginat în 2012, adăugând straturi de risc şi complexitate problemelor deja complicate de securitate, politică şi guvernare. 

larics

Secretarul Apărării, Leon Panetta, avertizând în 2012 că un atac cibernetic asupra infrastructurii critice ar putea avea consecinţe catastrofale care rivalizează cu Pearl Harbor. Sursă: Fifth Domain

Doar trei ani mai târziu, în 2015, James Clapper, pe atunci directorul serviciilor de informaţii naţionale, a declarat că Statele Unite trebuie să se pregătească pentru un „Armaghedon cibernetic”, admiţând totuşi că momentan probabilitatea unui atac catastrofal din partea unui actor este îndepărtată. Ca răspuns în faţa unei astfel de ameninţări, oficialii americani au susţinut că spaţiul cibernetic ar trebui înţeles ca un „domeniu” de conflict, cu „teritorii-cheie” pe care Statele Unite ar trebui să le controleze şi să le apere. Însă, în încercarea de a analogiza ameninţarea cibernetică cu lumea războiului fizic, factorii de decizie politică au ratat pericolul mult mai insidios pe care îl reprezintă operaţiunile cibernetice: erodarea încrederii pe care oamenii o au în pieţe, guverne şi chiar în puterea unui stat naţional.  

Dinamica relaţiilor dintre SUA şi China în era cibernetică 

Washingtonul se află în mijlocul celei mai importante regândiri a politicii sale globale post-Război Rece iar pe măsură ce competiţia dintre SUA şi China se intensifică, un număr de factori de decizie politică externă şi de analişti revin frecvent la aceleaşi întrebări: „despre ce este vorba în această competiţie” şi ce urmează? Pentru prima întrebare cel mai la îndemână răspuns ar fi acela că rivalitatea SUA-China este în primul rând despre stabilirea hegemonului regional şi global şi noua ordine internaţională configurată de învingătorul unic. În această paradigmă ar fi vorba de un joc cu sumă zero, dar este greu de crezut că Washingtonul sau Beijingul s-ar putea acomoda unui asemenea deznodământ. În ceea ce priveşte a doua întrebare, câteva lămuriri vin din partea politologului american Joseph Nye, care a subliniat că „aşa cum dominaţia nucleară a fost cheia coaliţiei din vechea eră, dominaţia informaţională va fi cheia în era informaţională” şi a profesorului chinez Yan Xuetong, care formulează un răspuns similar: “problemele cibernetice le vor înlocui pe cele ale armelor nucleare, devenind nucleul competiţiei dintre China şi SUA. Armele nucleare sunt relevante doar pentru competiţia militară, în timp ce problemele cibernetice se referă atât la domenii militare, cât şi civile,” cum ar fi reţelele naţionale de energie, electricitate, apă sau companiile private. De câţiva ani estimările agenţiilor de informaţii americane consideră Rusia şi China ca fiind cei mai redutabili adversari ai Americii în domeniul ciberetic. China este considerată adversarul principal nu atât pentru sofisticarea sa, ci pur şi simplu pentru că hackerii săi sunt foarte eficienţi în furtul secretelor militare şi civile americane. Fostul director al Agenţiei Naţionale de Securitate (NSA), Keith Alexander, a numit faimosul spionaj cibernetic chinez „cel mai mare transfer de avere din istorie”. Chinezii au piratat fiecare bucată de proprietate intelectuală americană care suscita interes şi au înmânat-o întreprinderilor lor de stat pentru a o imita: de la planurile celui mai recent bombardier invizibil până la formula pentru Coca-Cola, sau de la designul avionului de luptă F-35 la codul Google, reţeaua inteligentă a SUA şi formula vopselei Benjamin Moore (N. Perlroth, This is How They Tell Me the World Ends, 2020). Hackerii chinezi au deturnat în ultimul deceniu proprietate intelectuală americană al cărei echivalent fizic ar putea fi calculat în câteva nave de marfă, pentru ca ulterior întreprinderile de stat din China să o poată folosi ilegal. 

Un alt incident de securitate cibernetică a fost cauzat de mica armată a hackerilor chinezi cunoscută sub numele de “Deep Panda,” care, conform informaţiilor oferite de cercetătorii de la firma de securitate cibernetică CrowdStrike, au penetrat sistemele aparţinând diferitelor think tank-uri americane şi britanice care analizau situaţia din Irak, iar o explicaţie a interesului crescut al Beijingului faţă de evoluţia evenimentelor din Orientul Mijlociu ar putea fi faptul că Irakul este unul dintre principalii producători de petrol, a cincea cea mai mare sursă de ţiţei pentru China, în timp ce aceasta este cel mai mare investitor străin în infrastructura petrolieră a Irakului.  

larics

Civili chinezi puşi sub acuzare de guvernul SUA pentru activităţi ilicite în spaţiul cibernetic american. Sursă: BBC. 

Însă cel mai grav atac cibernetic al Chinei asupra SUA a avut loc în 2015, la o scară pe care guvernul american nu o mai întâlnise niciodată, asupra Biroului de Management al Personalului (OPM). Atacul a dus la furtul celor mai sensibile date imaginabile al unui număr de 14 milioane de americani care au avut vreodată o autorizaţie de securitate sau au fost angajaţi în vreo instituţie de stat.  

Represaliile americane au venit în primul rând sub forma îngrădirii firmei chineze Huawei, cel mai mare producător de echipamente de telecomunicaţii din lume. Ani de zile, oficialii americani au ţinut departe Huawei de relaţiile comerciale americane. Mai recent, SUA s-au angajat într-o cruciadă de exercitare a unor presiuni asupra aliaţilor săi să interzică echipamentele Huawei din noile reţele wireless 5G de mare viteză, invocând legături suspectate între companie şi Partidul Comunist din China. Administraţia Trump a ajuns până la a ameninţa că va bloca schimbul de informaţii dacă aliaţii vor merge mai departe cu Huawei, în timp ce NSA îşi făcuse, cu ani în urmă, drum cu forţa în sediul Huawei din Shenzhen, accesându-i codul sursă şi plantându-şi propriile backdoors (metodă de obţinere neautorizată a accesului, de la distanţă, într-un echipament electronic) în routerele, comutatoarele şi smartphone-urile companiei. 

După regulile spionajului, toate aceste acţiuni păreau a fi acceptabile. America spionează, China spionează, Rusia spionează. În plus, având în vedere actualul discurs confuz despre competiţia strategică globală, există o tentaţie de înţeles în încercarea de a reveni la singura competiţie internaţională de mare anvergură pe care americanii şi-ar putea-o imagina că ar da sens celei actuale: Războiul Rece, analogia având un caracter intuitiv. La fel ca Uniunea Sovietică, China este un concurent de dimensiune continentală, cu un sistem politic represiv şi ambiţii mari. Provocarea pe care o reprezintă este globală şi de durată, iar pentru a face faţă acestei provocări va fi nevoie de genul de mobilizare internă pe care SUA l-au urmărit încă din anii 1950 până la finalul anilor 1980. Însă analogia nu se potriveşte nici paradigmei secolului 21, nici competiţiei dintre Washington şi Beijing. China de astăzi este un concurent egal care este mai intimidant din punct de vedere economic, mai sofisticat din punct de vedere diplomatic şi mai flexibil din punct de vedere ideologic decât a fost vreodată URSS. În plus, spre deosebire de Uniunea Sovietică, China este profund integrată în lume şi împletită cu economia americană. Războiul Rece a fost cu adevărat o luptă existenţială iar strategia de izolare a SUA a fost construită pe predicţia că URSS se va prăbuşi într-o zi sub propria greutate deoarece avea în ADN-ul ei „seminţele propriei decăderi”, după cum inspirat a afirmat diplomatul american George Kennan. Însă o astfel de predicţie nu mai este valabilă azi, deoarece în cazul Chinei o politică de îngrădire ar trebui să plece de la premisa că statul chinez se va prăbuşi sub greutatea propriei incapacităţi de a-şi susţine strategiile; însă în ciuda numeroaselor provocări demografice, economice şi de mediu ale Chinei, Partidul Comunist Chinez a demonstrat, cel puţin până acum, o capacitate remarcabilă de a se adapta circumstanţelor, adesea în mod brutal. 

Analogia cu Războiul Rece este exagerată momentan, la fel cum este şi ameninţarea existenţială reprezentată de China sau ignorarea punctelor forte pe care Beijingul le aduce în competiţia pe termen lung cu SUA. Deşi riscul de conflict în punctele fierbinţi din Asia este grav, nu este în niciun caz la fel de mare şi nici ameninţarea escaladării nucleare nu pare a fi iminentă, precum a fost în Europa în timpul Războiului Rece. Tipul de politică dusă până pe marginea prăpastiei, precum au fost crizele Berlinului sau cea a rachetelor din Cuba, nu au niciun corolar în relaţiile dintre SUA şi China. Mai mult, competiţia dintre SUA şi China nu a generat războaie prin proxy şi nici nu a creat blocuri de state rivale, cu politici definitive care să îşi îngheţe definitiv relaţiile cu o putere sau alta, pur şi simplu pe baza aliniamentului la o ideologie sau alta. 

Spre deosebire de URSS, care şi-a concentrat resursele pe puterea militară, China vede geoeconomia ca principală arena a concurenţei şi a pus în aplicare o serie de bariere formale şi informale în calea pieţelor sale şi a exploatat deschiderea americană. Pentru a contrabalansa această strategie, SUA vor trebuie să ia în considerare o lecţie importantă a Războiului Rece: aceea că unul dintre cele mai mari avantaje în competiţia cu China poate veni din menţinerea alianţelor şi respectarea acordurilor cu partenerii strategici. Deşi o mare parte a discuţiilor despre competiţia dintre SUA şi China se concentrează pe dimensiunea sa bilaterală, Washingtonul va trebui, în cele din urmă, să-şi integreze strategia Chinei într-o reţea densă de relaţii şi instituţii atât cu statele occidentale cât şi cu cele din Asia. 

Diplomaţia cibernetică - un domeniu necesar al secolului 21 

În 25 septembrie 2015, fostul preşedinte american Barack Obama şi preşedintele Chinei, Xi Jinping, au ajuns la o înţelegere comună, prin care se angajau ca nici Statele Unite, nici China nu se vor mai implica în furtul finanţat de stat al proprietăţii intelectuale sau în penetrarea reţelelor instituţiilor de stat. De asemenea, cei doi oficiali au fost de acord să căute noi „reguli internaţionale de parcurs pentru o conduită adecvată în spaţiul cibernetic”. Aproape imediat, furtul cibernetic chinez care devastase afacerile americane în deceniul precedent a scăzut. Firmele de securitate au raportat o scădere de 90% a atacurilor cibernetice industriale din China. Timp de optsprezece luni, primul acord de control al armelor cibernetice din lume părea să funcţioneze. Doi ani mai târziu, imediat ce administraţia Trump a declarat război comercial Chinei şi a mărit tarifele, atacurile cibernetice au revenit, mult mai invizibile şi mai sofisticate. ((N. Perlroth, This is How They Tell Me the World Ends, 2020).  

larics

Preşedintele Obama alături de preşedintele chinez Xi Jinping anunţând agrearea  U.S.–‘China Cyber Agreement’, într-o conferinţă de presă comună la Casa Albă. Sursă: U. S. News. 

Acest eşec iniţial a demonstrat că domeniul cibernetic nu este modelat după un tipar binar între război şi pace, între un da şi un nu sau între o strategie economică a unei administraţii şi o alta a următoarei, ci are mai degrabă un spectru larg, modelat între aceşti poli, iar majoritatea atacurilor sau a acordurilor cibernetice aparţin unui domeniu încă puţin explorat din punct de vedere diplomatic. Factorii politici au greşit tratând ameninţările cibernetice ca fiind fundamental diferite de alte ameninţări de securitate. Astfel, după cum sublinia şi Nye, ar fi o greşeală să renunţăm la construirea unui sistem de norme care să îmblânzească anarhia cibernetică: „Deşi tehnologia cibernetică prezintă provocări unice, normele internaţionale care să guverneze utilizarea sa par să se dezvolte în mod obişnuit: încet, dar constant, de-a lungul deceniilor.”  

Astfel, având în vedere că spaţiul cibernetic nu este un tărâm izolat, de sine stătător ci mai degrabă o extindere a câmpului de luptă geopolitic mai larg, are nevoie de soluţii geopolitice şi diplomatice comprehensive. Mai mult, având în vedere că problemele legate de securitatea cibernetică se întind – chiar dacă la o scară mai redusă – de la Bucureşti la Washington, sau de la Moscova la Canberra, ar fi important de considerat includerea unui concept de diplomaţie cibernetică în acordurile multilaterale şi, de ce nu chiar în conceptul strategic al NATO. O astfel de abordare ar avea potenţialul de a oferi o modalitate utilă de a dezvolta strategii cu scopul de a stabili, în cele din urmă, norme globale de implemetare a unor mecanisme care să stabilească o activitate etică în spaţiul cibernetic. În caz contrar, cele două mari puteri dominante din punct de vedere tehnologic, vor ajunge la un punct de inflexiune în care îşi vor stabili singure normele şi nivelul de acomodare reciprocă, existând riscul pentru restul statelor de a se vedea în faţa unui fapt împlinit, poate nu de fiecare dată conform aşteptărilor acestora. Aşadar, dacă SUA şi China se îndreaptă spre un nou Război Rece, cu caracteristici ale unui secolul tehnologic, ar fi în interesul aliaţilor ca Washingtonul şi Beijingul să înveţe din lecţiile Războiului Rece original şi nu să îşi creeze strategii în logica acestuia. Dacă pe termen lung cele două state vor intra în logica multilateralismului şi a diplomaţiei, sau îşi vor urma exclusiv propriile interese, construindu-şi strategiile după regula celor trei S (state, survival, self-help / stat, supravieţuire, autosuficienţă) rămâne o întrebare deschisă şi foarte importantă pentru evoluţia ulterioară a sistemului internaţional. 

*Ioana Constantin-Bercean este cercetător în cadrul Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române (ISPRI) şi membru în Consiliul de Experţi LARICS.  

disclaimer larics
Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite