Baladă pentru Cătălin (4)

Scrisoarea dramatică a soţilor Haidău din Târgu-Jiu se apropie de sfârşit.

Grigore şi Elena - Doina Haidău şi-au pierdut fiul în noaptea de 23 spre 24 decembrie 1989. Grigore-Cătălin Haidău avea 19 ani şi era elev-caporal la Şcoala Militară din Braşov. Moartea lui şi rănile deschise în sufletele părinţilor săi, nevindecate nici după 20 de ani, sunt tot atâtea întrebări pentru cei care au regizat acel spectacol macabru: de ce aţi fost atât de ticăloşi? Mulţi dintre ei trăiesc şi astăzi, bucurându-se de onoruri nemeritate sau de pensii liniştite.

Scrisoarea, partea a patra:

„Pe 25 decembrie, la ora 14.00, am plecat din faţa Şcolii Militare spre Casă - Târgu-Jiu - însoţiţi de un subofiţer. Pe drum l-am întrebat ce a auzit despre moartea lui Cătălin. Acesta ne-a răspuns că ştie că a fost împuşcat de un lunetist, care era postat pe o macara din vecinătatea şcolii. El aşa a auzit, mai multe nu ştia.

Cătălin a fost împuşcat în tâmpla dreaptă (părul nu era pârlit, gaură cât unghia), în piciorul drept (genunchiul, fiind retezat, se ţinea numai într-o pieliţă), în zona bazinului (lovită de câteva gloanţe intrate din faţă) şi în mâna stângă (un glonţ în zona muşchiului, glonţ pe care l-a dus cu el în mormânt). După părerea noastră, în Cătălin au fost trase două feluri de gloanţe. Întâi cel din cap şi apoi altele, de alt fel, în corp (pentru derută).

Semne de întrebare, pentru noi, sunt următoarele: 1. glonţul din tâmplă; 2. două degete de la mâna dreaptă - arătător şi mijlociu - erau strânse şi negre, teşite, parcă ar fi fost zdrobite; nu le-am putut îndrepta. Ne face să înţelegem şi să ne închipuim şi alte lucruri - sau a murit cu mâna pe trăgaciul armei?!

Medicul Şcolii Militare ne-a zis că, atunci când l-au adus la el, mai avea puls, dar când i-a dat casca jos şi a văzut împuşcătura din cap, a zis că nu mai e nimic de făcut. Apoi a adăugat: «Doamnă, vă rog să fiţi liniştită, că nu s-a chinuit. Avea puls, dar nu mai simţea nimic».

În 1991, promoţia lui Cătălin a terminat Şcoala Militară, iar colegii lui au fost ridicaţi în grad. Cu o zi înainte (30 iulie 1991) am mers şi noi la Braşov, pentru că a fost ridicat un monument în memoria lui Cătălin. Am purtat discuţii cu unii dintre colegii lui, întrebându-i de ce nu ne spun cum a murit băiatul nostru. Iar ei ne-au răspuns că, a doua zi după ce l-am luat pe Cătălin (26 decembrie 1989), au fost scoşi pe platoul unităţii şi li s-a pus în vedere că dacă mai continuă investigaţiile asupra morţii elevului-caporal Haidău Grigore-Cătălin, îi aşteaptă Tribunalul Militar, pentru că au depus un jurământ militar!

L-am întâlnit pe lt.-major Paraschiv. Soţia mea i-a zis: «Sunt foarte supărată pe dvs., domnule Paraschiv. Dvs. trebuia să fiţi primul care ne spune adevărul despre Cătălin». «Ce să fac, doamnă, am fost primul ieşit cu băieţii în luptă şi ultimul chemat de Procuratură să dau declaraţie. Când am început să relatez în scris modul cum s-au derulat evenimentele, pe minute şi ore, procurorul mi-a tras de sub coala de hârtie pe care scriam, zicându-mi: „Te-am chemat să dai declaraţie, nu să scrii ce vrei dumneata!" Şi m-a scos afară. Când
am ajuns la Şcoală, m-au trimis în concediu.

După ce aţi plecat dvs., pe 26-27 decembrie, laşii au început să-şi pună stele pe umăr, să-şi împartă televizoare color, să-şi schimbe apartamentele, iar eu... sunt tot ce-am fost: locotenent-major»".

Mâine, ultima parte a scrisorii.