Atât de mult, atât de puţin. „Il trovatore“ la Braşov

Îţi trebuie cei mai buni patru cântăreţi din lume pentru un „Trovatore” bun, spunea Enrico Caruso acum un secol, incluzându-se implicit între cei patru, şi butada lui, oricât de bombastic ar suna, e adevărată: atât de mult îţi trebuie, oriunde în lume; enorm de mult în România.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Dovezi? Absenţa, măsurată în decenii, a Trubadurului din stagiunile ONB, justificată, iată, de includerea titului în seria de opere (mai) rare date în concert de Orchestra Naţională Radio, anul acesta, dar cu o reprezentaţie foarte slabă!    Il trovatore e opera    cel mai puţin cântată astăzi din   Trilogia populistă   a lui Verdi (celelalte două sunt  Rigoletto  şi La traviata), nu numai la noi, dar şi în lume. Π n aceste condiţii, la prima vedere, programarea unui Trubadur la Braşov părea o nebunie inconştientă, pentru car e efortul de a veni de la Bucureşti să-l vezi ar fi ridicol.

Numai că Opera Braşov are în ansamblu, alături de câţiva solişti foarte buni la nivel naţional, şi două diamante: Aurelia Florian şi Carmen Topciu, care au făcut furori în această operă, în Germania, la Essen, anul trecut. Topciu – o Azucena incandescentă, Florian – un miraculos exemplu de belcanto, titra Opera Magazine (UK) în cronica publicată în Aprilie 2018, după seria de 15(!) spectacole cântate de cele două artiste. Aşadar, jumătate dintre condiţiile lui Caruso erau îndeplinite la Braşov, ba chiar din resurse locale. Rămânea restul: tenorul, baritonul şi… orchestra. Aşadar, multe temeri, însă voi spune încă de la începutul acestei relatări că a fost o seară cu totul excepţională, o surpriză de proporţii, un spectacol care urcă foarte sus ştacheta excelenţei artistice în aşteptarea premierei din iunie de la Opera Naţională Bucureşti, cu acelaşi titlu.

Seara a început mai degrabă prost, cu monologul lui Ferrando (Marian Reşte), căruia i-a lipsit aproape totul, începând cu atmosfera înfricoşătoare în care se presupune că ar trebui să introducă publicul şi terminând cu o voce căreia îi lipseşte statura cerută de acest rol mic, dar atât important în dramaturgia lucrării. Apoi, regia, a-nu-ştiu-câta producţie semnată de Anda Tăbăcaru pentru scenele din provincie (am numărat, în programul lunii Mai de la Braşov, nu mai puţin de trei producţii în cele patru titluri programate aparţinând neobositei regizoare) – un alt handicap. O structură multifuncţională, formată din două etaje de celule acoperite de panouri pe care se proiectau diverse imagini sau texturi, în funcţie de context (ziduri de cetate sau de închisoare, flăcări BBQ, sau pur şi simplu scene de bătălie), formau un cadru naiv realist pentru desfăşurarea acţiunii. Costumele corului, cu excepţia ţiganilor, erau ridicole: soldaţii păreau un fel de pompieri ISU, prizonierii din ultimul act nişte zombie şamd.

Dar toate aceste senzaţii neplăcute s-au evaporat pur şi simplu în scena următoare. Mai întâi, orchestra, nu doar mult mai disciplinată, dar chiar idiomatică, pentru că la comanda ei era unul dintre puţinii maeştri autentici de la noi: Victor Dumănescu, bătrânul profesor de artă dirijorală de la conservatorul clujean, un guru muzical al Ardealului, care aseară a fost stăpânul absolut al ostilităţilor de pe scenă şi din fosă, duse la capăt într-o stare permanentă de zen, care a dat siguranţă tuturor. Pur şi simplu, după primul act, Dumănescu a reuşit să implanteze în public senzaţia că totul e pe mâini bune şi că nu se va întâmpla nici un incident muzical până la sfârşit şi, într-adevăr, această senzaţie a devenit realitatea unei seri memorabile, la capătul acestui spectacol. Cum, n-a fost nici o greşeală? Au fost şi greşeli tehnice în orchestră, ca peste tot în lume, numai că discursul dirijorului, de o autoritate fermă şi calmă, le-a bagatelizat cu un firesc admirabil, până la punctul în care îmi e chiar dificil să mi le amintesc.

Citiţi continuarea articolului pe blogul Despre Opera.