Aşteptările Armatei Naţionale a Republicii Moldova

Europenii dintre Prut şi Nistru aniversează Ziua Armatei Naţionale a Republicii Moldova. Un eveniment care a prilejuit, la Chişinău - dincolo de ceremoniile oficiale, la care, ca la Bucureşti, preşedintele şi premierul au fost prezenţi, printre militari, în momente diferite - exprimarea unor opinii care vizează nu doar viitorul oastei Basarabiei ciuntite, ci şi modul în care liderii celui de-Al Doilea Stat Românesc văd pericolul din Est.

La 3 septembrie, purtătorii uniformelor militare dintre Prut şi Nistru, aniversează existenţa unei structuri deloc insignifiante, care are rostul, mândria şi locul aparte în societatea din ceea ce azi numim Republica Moldova.

Preşedintele Nicolae Timofti, Comandantul Suprem al Armatei a ţinut să fie prezent la sediul Ministerului Apărării, din Chişinău, unde a trecut, iniţial, în revistă, garda de onoare aliniată cu ocazia sosirii sale, fiind întâmpinat de ministrul Apărării, Valeriu Troenco şi de generalul de brigadă Igor Gorgan, comandantul Armatei Naţionale.

Dincolo de felicitările adresate militarilor activi şi rezerviştilor, Nicolae Timofti nu a evitat să se refere la situaţia tensionată din fostul stat sovietic aflat la graniţa de est a Republicii Moldova:

„Evoluţiile primejdioase din Ucraina ne confirmă încă odată necesitatea unei armate bine pregătite în plan profesional, gata să facă faţă oricăror pericole externe. Această situaţie ne determină să formulăm noi exigenţe faţă de pregătirea profesională a componentelor Forţelor Armate. Este de-a dreptul crucială importanţa creării unor structuri de forţă care să corespundă necesităţilor şi cerinţelor noului mediu de securitate”.

Nicolae Timofti nu a menţionat câţi militari sunt destinaţi apărării reale, nu mimate, ai celor 33.846 km pătraţi ai Republicii Moldova, deşi o parte a acestei suprafeţe este încă patrulată de cizme imperiale răsăritene, precum palma de teren european dintre Ucraina şi Republica Moldova, Transnistria, cea consolidată de o forţă de ocupaţie a Federaţiei Ruse, stat care îşi râde în barbă de terminologia euroatlantică, numindu-şi... santinelele - cu preţiozitatea tipică aroganţei Kremlinului - pacificatori.

De o parte a frontierei artificiale, între ţinutul ocupat, administrat în limba imperialilor estici şi cel gestionat de Chişinău, sunt câteva batalioane ale Armatei Naţionale a Republicii Moldova, echivalentul unei brigăzi operative, în stânga Nistrului fiind, oficial, un număr aparent similar de subunităţi ruse, deşi evenimentele din Ucraina au demonstrat că Transnistria a fost folosită ca punct de plecare, spre oraşe ucrainene, în haine civile, cu misiuni distructive,  a multor militari din Войска специального назначения, adică Spetsnaz, celebrele forţe speciale ruse.

Batalioanele fraţilor dintre Prut şi Nistru nu trebuie subestimate, instrucţia lor fiind periodic validată de antrenamentele comune cu militarii americani, la nivelul unor subunităţi simbolice.

Ca şi în cazul României, Statele Unite ale Americii se dovedesc a fi, în momentele dificile ale situaţiei de criză din Ucraina, primul interlocutor şi sprijinitor al menţinerii stabilităţii în această zonă a Europei.

Dacă la Summitul NATO, din Ţara Galilor, se va discuta modul în care se va concretiza furnizarea de echipament militar, armament şi tehnică de luptă, către Ucraina, momentul ar trebui valorificat pentru obţinerea unui sprijin similar şi pentru Republica Moldova, pentru a nu se repeta situaţia de pe timpul preşedintelui Mircea Snegur, când în conflictul militar cu separatiştii din Transnistria, luptători nu au fost puţini, dar dotarea lor a lăsat mult de dorit. 

În alocuţiunile preşedintelui Nicolae Timofti, premierului Iurie Leancă şi a ministrului Valeriu Troenco nu s-a pomenit un cuvinţel de acordul de cooperare cu Armata României, care include şi instruiri comune, aşa cum au fost incluse în documentul semnat la Bucureşti, anul trecut, de actualul ministru al apărării de la Bucureşti, Mircea Duşa şi ex-ministrul apărării de la Chişinău, Vitalie Marinuţa.

Lucru deloc de mirare, fiind cunoscută prudenţa oficialilor celui de-Al Doilea Stat Românesc, care nu doresc să genereze pretexte pentru riposte pur declarative, ale Moscovei, în stilul cunoscut, al unui comic vestit prin recursul periodic la sintagme excentrice, prin intermediul Twitter, alde Dmitri Rogozin.

Dacă premierii de la Bucureşti şi Chişinău au inaugurat, simbolic, conducta ce descurajează şantajul tradiţional, energetic, al Moscovei, o atenţie similară trebuie acordată şi cooperării dintre organismele militare ale celor două state româneşti. Nu doar declarativ. 

Aniversările vin şi se duc.

Trupele imperiale, deloc cu gânduri paşnice, rămân în Transnistria şi beneficiază de solde, echipament, armament, tehnică de luptă şi o logistică specifică detaşamentelor expediţionare.

Iar în dreapta Nistrului, la Chişinău, dincolo de alocuţiuni previzibile şi prudenţa unei neutralităţi dovedită inutilă, este timpul, după alegerile prezidenţiale, ca să se dea alt ton la muzica Armatei Naţionale a Republicii Moldova.

O armată care a renunţat la pasul de defilare sovietic, dar aşteaptă un alt statut, o altă dotare, pe măsura provocărilor actuale, militare, în curs de derulare, la nici 300 de kilometri distanţă de graniţa de est a Republicii Moldova.

Graniţa de vest a statalităţii dintre Prut şi Nistru fiind singura de unde nu vor avea surprize cei ce nu doresc a deveni parte a comunităţii euroasiatice, mai nou a Rusiei extinse, cu preţul unei noi umiliri istorice.