Așa vreau să trec prin viață!

Sunt destule texte pe care le citești și treci mai departe. Pe unele le apreciezi, poate chiar le subliniezi, sau le trimiți cuiva, iar apoi le lași acolo, între multe alte lucruri frumoase pe care le-ai întâlnit.

FOTO Daniel Guță

Dar sunt și texte care, cum să spun, te prind mai târziu din urmă. Le citești la o vârstă, însă le înțelegi la alta și, după ce ai trecut prin destule încercări, îți dai seama că ele nu îți spun neapărat ceva nou, dar îți pun în față, foarte clar, ceea ce viața te-a învățat deja cu un preț!

Pentru mine, poezia „Dacă…” a lui Rudyard Kipling este un asemenea text. Am recitit-o de curând, culmea, trimisă de un prieten.

Am recitit-o cu gândul la viață, la a mea, dar și cu gândul la politică, pentru că o bună parte din viața mea este activitatea politică. Ca o mică paranteză, vreau să spun că dacă o iei în serios, politica îți testează caracterul în fiecare zi. Îți testează răbdarea, orgoliul... Îți testează capacitatea de a rămâne drept atunci când ești atacat, calm atunci când alții ridică tonul, de a nu te lăsa intoxicat nici de laudă, dar nici de nedreptate.

Kipling ne vorbește despre stăpânirea de sine, despre omul care poate merge înainte fără să își piardă mintea în succes și fără să își piardă demnitatea în eșec. Despre omul care știe (sau învață) să rabde, să reconstruiască. Asta, în fond, este una dintre marile probe ale vieții, nu?

Este ușor să fii echilibrat când toate merg bine. Este și mai ușor să vorbești despre principii când principiile nu te costă nimic.

Greu este, dragi cititori, să rămâi același om când pierzi, când ești judecat pe nedrept și cei care ieri te lăudau, astăzi îți întorc spatele. Sau când o decizie corectă îți aduce atacuri. În fine, greu este atunci când alegi drumul necesar. Vă rog fruimos să vă gândiți la asta.

În politică și în viață, eu am învățat că omul se dezvăluie cel mai bine în momentele de presiune. Atunci cade masca și se vede dacă ai coloană vertebrală. Atunci se vede dacă ai convingeri sau numai interese. Atunci oamenii, toți, văd dacă ai venit să construiești sau doar să ocupi un scaun.

De aceea m-a atins din nou poezia lui Kipling și vă rog, când aveți câteva minute, să o citiți.

Ea spune ceva ce eu cred că societatea noastră (incluzându-mă, desigur, și pe mine) are nevoie să audă mai des: caracterul se vede și în victorie, și în înfrângere. În felul în care vorbești cu oamenii, folosești puterea și, poate mai ales, în felul în care pleci dintr-o funcție.

Prea des, în România, tindem să confundăm succesul cu funcția, puterea cu valoarea, gălăgia cu forța și tupeul cu personalitatea.

Știu, este ușor. Este printre cele mai facile lucruri... Mai ales când reperele sunt denaturate. Iar asta, vreau să o spun. Nu este o boală românească. Cred că este una universală, caracteristică societății actuale.

Viața, însă, are o măsură mai aspră decât titlurile de pe ușa biroului!

La final, oamenii își amintesc cum te-ai purtat, sau dacă ai fost corect. Dacă ai avut curaj, ori ai știut să asculți și când nu aveai nevoie de voturi... Dacă ai rămas om atunci când aveai puterea (sau așa credeai!) de a nu mai fi atent la oameni.

Asta mi se pare mie una dintre cele mai importante lecții ale poeziei lui Kipling.

Să nu fii prizonierul succesului, dar nici să te lași zdrobit de eșec.

Am văzut, din păcate, oameni care au pierdut funcții și au pierdut, odată cu ele, orice reper. Am văzut oameni care au câștigat putere și au uitat, parcă instant, de unde au plecat. Oameni care au confundat respectul cu frica și autoritatea cu aroganța. Sunt sigur că ați întâlnit și dumneavoastră asemenea persoane.

Dar am văzut, la fel ca dumneavoastră, și oameni care au rămas ei înșiși, au muncit mult și au dus greul fără să se plângă în fiecare zi. Acei oameni au intuit sau au știut, bine de tot, că funcțiile trec, dar faptele rămân!

Prin urmare, așa înțeleg eu poezia lui Kipling. Ca pe o chemare la decență, la bun simț, în ultimă instanță.

Și poate, mai ales ca pe o întrebare pe care fiecare dintre noi ar trebui să și-o pună din când în când. Ce rămâne din mine atunci când îmi sunt luate, nu știu, sănătatea, funcția, confortul?

Ca un om care s-a luptat cu cancerul, răspunsul meu este acesta: rămâne caracterul și felul în care ai iubit oamenii și pe Dumnezeu. Rămâne ceea ce ai construit și ceea ce ai apărat atunci când era greu. Rămâne (iar aici mă refer la politicieni, mai ales) măsura în care ai putut face bine fără să ceri mereu recunoaștere pentru binele făcut.

Eu nu cred în oameni perfecți. Nu sunt unul dintre ei și nu am pretins niciodată așa ceva. Cred însă în oameni care au tăria să își vadă greșelile, să le corecteze și să meargă înainte fără să își schimbe valorile după cum bate vântul.

Așa vreau eu să trec prin viață.

Cu credință și cu respect pentru oameni. Cu responsabilitate față de comunitate, evident. Cu gândul că funcția are sens doar atunci când este folosită pentru a construi ceva mai bun decât ai găsit. Altfel, vă asigur, este doar amăgire.

Poate, bănuiesc acum, la vârsta mea, că aici se află adevărata victorie a unui om. În lupta cu propriile slăbiciuni și în felul în care își duce crucea.

Iar dacă, la capătul drumului, poți spune că ai fost un tată și un soț bun, că ai încercat să faci binele, că ai rămas loial valorilor tale și că ai lăsat în urma ta oameni, locuri sau comunități puțin mai puternice decât le-ai găsit, atunci ai trăit cu rost.

Dacă...