Armistițiu de fațadă: cum se prăbușește pacea Trump-Iran sub bombele din Liban

Memorandumul a oprit războiul pe hârtie, dar bombele din Liban și jocul de putere din Strâmtoarea Hormuz arată că pacea dintre Washington și Teheran rămâne un armistițiu fragil, suspendat între diplomație și reluarea conflictului.

Imagine generată cu AI

Va avertizez de la început că evenimetele din Elveția sunt supuse unor modificari imprevizibile pe parcursul derularii lor. Așa ca luați cu precauție numele celor care participă și declarațiile lor. Datele vor fi actualizate de mine pe parcusul desfășurării discuțiilor. Acum voi analiza ceea ce știm la ora actuală. Negociatorii iranieni și americani și-au propus un ”sprint” de 60 de zile pentru a transforma memorandumul de înțelegere semnat miercuri, cu un gest spectaculos de carioca, de președintele Donald Trump, într-un acord de pace final și cuprinzător. Practic au mai rămas 59 de zile, iar haosul care a urmat, în ciuda ceasului care ticăie, arată cât de multă incertitudine persistă înainte ca războiul să fie pe deplin încheiat și înainte ca alte chestiuni complexe, precum viitorul programului nuclear iranian, să fie tranșate. Amploarea provocărilor a fost subliniată sâmbătă, 20 iunie când armata iraniană a anunțat din nou închiderea Strâmtorii Hormuz, ca răspuns la loviturile israeliene asupra Libanului — anunț venit chiar după ce navele blocate începuseră, cu prudență, să tranziteze strâmtoarea, semn al unei reveniri timide la normalitate pe care Teheranul a curmat-o aproape instantaneu. În post scriptum aveți ultimele detalii discutate în Elveția pe 21 iunie 2026.

Zürich, în loc de Versailles

Zeci de diplomați, jurnaliști și activiști s-au adunat vineri la Zürich pentru lansarea următoarei etape a negocierilor. Era programată o ceremonie de semnare cu participarea vicepreședintelui JD Vance și a ministrului de Externe iranian, Abbas Araghchi, urmată de instalarea echipelor de negociere la Bürgenstock, o stațiune elvețiană deja familiară unui asemenea tip de diplomație. Inițial, Iranul și-a retras delegația, invocând atacurile israeliene din sudul Libanului, însă câteva ore mai târziu presa de stat iraniană a relatat că o echipă de rang înalt plecase totuși spre Elveția. Și Vance era pe drum, urmând să ajungă duminică. Un purtător de cuvânt al Casei Albe a declarat joi seara, 18 iunie, după decizia de amânare a deplasării lui Vance, că logistica unor asemenea negocieri nu a fost niciodată simplă sau previzibilă. Înainte de plecarea de la baza militară Andrews, sâmbătă, 20 iunie, vicepreședintele le-a spus jurnaliștilor că va putea rămâne în Elveția doar o zi sau două și a precizat că speră să se înregistreze progrese atât pe dosarul nuclear, cât și în privința armistițiului din Liban — cele două teme majore pe care, în opinia sa, urmează să se concentreze discuțiile.

Mai devreme, declarase pentru Fox News că trimișii președintelui Trump, Steve Witkoff și Jared Kushner, se aflau deja acolo, pregătiți să negocieze. Pakistanul, care a jucat rolul de intermediar pe tot parcursul efortului de pace, a anunțat sâmbătă, 20 iunie, că discuțiile „tehnice” urmau să înceapă duminică, 21 iunie,  în Elveția, cu participarea unor oficiali de la Washington și Teheran, alături de mediatori pakistanezi și qatarezi. Nu era clar dacă întâlnirile vor avea loc față în față, așa cum s-a întâmplat la ultima rundă de la Islamabad, unde cele două părți nu au reușit să ajungă la un acord după 21 de ore de negocieri. Presa de stat iraniană a precizat că delegația de la Teheran este condusă de generalul Mohammad Bagher Ghalibaf, principalul negociator iranian în rundele anterioare și președintele Parlamentului, alături de Araghchi și de purtătorul de cuvânt al ministerului de Externe, Esmail Baghaei.

Armistițiul care nu rezistă

Mediatorii care au susținut discuțiile timp de luni de zile au încercat să împiedice ruptura de vineri să deraieze întregul proces. Vineri după-amiază, ora Orientului Mijlociu, păreau să fi restabilit armistițiul dintre Israel și Hezbollah, gruparea susținută de Iran, iar sâmbătă dimineață se contura un format restrâns de discuții între Araghchi, Witkoff și Kushner — deși loviturile israeliene din timpul nopții uciseseră deja cel puțin cinci persoane în sudul Libanului, ridicând un nou obstacol potențial. Agenția semioficială iraniană Tasnim a transmis sâmbătă că negocierile continuă prin intermediari și că, dacă vor fi întrunite condițiile pentru reluarea discuțiilor directe, se va anunța public. Realitatea de pe teren a confirmat scepticismul: armistițiul anunțat vineri, 19 iunie, părea să se destrame deja sâmbătă, 20 iunie. Presa de stat libaneză a relatat lovituri aeriene israeliene asupra unor orașe și localități din sudul Libanului, iar agenția de apărare civilă a țării a raportat cel puțin 16 morți.

Armata israeliană a susținut că Hezbollah a tras peste 50 de proiectile asupra forțelor israeliene din sudul Libanului în timpul nopții, ceea ce a determinat riposte israeliene asupra unor obiective descrise drept ținte ale grupării în regiune. Hezbollah, la rândul său, a insistat printr-un comunicat că respectă armistițiul, dar a recunoscut că luptătorii săi au tins o ambuscadă infanteriei israeliene care încerca să avanseze, în timpul nopții, pe o creastă strategică ce domină orașul Nabatieh, aflat la circa 72 km sud de Beirut. Premierul israelian Benjamin Netanyahu a sugerat că nu se consideră obligat de termenii memorandumului american-iranian, atrăgând critici directe din partea Casei Albe — un detaliu esențial, întrucât nici Israelul, nici Hezbollah nu sunt semnatari ai pactului, deși primul lui paragraf prevede explicit încetarea ostilităților pe toate fronturile, inclusiv în Liban.

Strâmtoarea Hormuz, baricada economică a Teheranului

Războiul din Liban amenință în continuare să răstoarne fragilul acord dintre Washington și Teheran, iar Iranul a arătat din nou că deține o pârghie de presiune extrem de eficientă: controlul, fie și parțial, asupra Strâmtorii Hormuz. Armata iraniană, justificând noua închidere a acestei căi navale strategice, a acuzat Statele Unite de o încălcare clară a angajamentelor asumate prin acordul inițial, motivând că Washingtonul nu a reușit să tempereze ostilitățile dintre Israel și Hezbollah. Marina Corpului Gardienilor Revoluției Islamice a avertizat explicit că navele care se apropie de strâmtoare își pun propria securitate în pericol. Căpitanul Tim Hawkins, purtătorul de cuvânt al Comandamentului Central al SUA (CENTCOM), a replicat printr-o formulare tranșantă, declarând că Iranul nu controlează Strâmtoarea Hormuz, că traficul continuă să se desfășoare normal și că forțele americane monitorizează situația pentru a se asigura că rămâne așa.

Potrivit CENTCOM, sâmbătă tranzitaseră strâmtoarea 55 de nave comerciale, cel mai mare număr înregistrat într-o singură zi de la începutul războiului — deși mult sub media zilnică dinaintea conflictului, de 130 de nave. Nu era clar, la momentul respectiv, dacă traficul s-a modificat în urma noilor avertismente iraniene. Acest joc al ambiguității calculate — Teheranul anunță închiderea, Washingtonul insistă că traficul curge normal — pare să fi devenit unul dintre instrumentele principale ale Iranului în negocieri: chiar și simpla amenințare cu reluarea blocajului este suficientă pentru a întreține anxietatea piețelor energetice și pentru a menține presiunea asupra Casei Albe, a cărei prioritate declarată rămâne tocmai redeschiderea deplină a strâmtorii și reluarea fluxului normal al petrolierelor.

De la Versailles la Zürich: un protocol răsturnat

Oficialii administrației americane își doriseră o ceremonie solemnă de semnare în Elveția, menită să consacre acordul drept o reușită diplomatică majoră, la care urmau să participe lideri precum premierul pakistanez Shehbaz Sharif și alți mediatori implicați în proces. Trump a devansat însă neașteptat acest moment miercuri, semnând o copie a documentului în cadrul unei cine la Palatul Versailles, lângă Paris. Așezat la o masă decorată cu flori și lumânări, alături de președintele francez Emmanuel Macron, Trump a semnat cu celebrul său marker, i-a înmânat foaia secretarului de stat Marco Rubio, aflat în spatele său, apoi a făcut un gest spre podea, părând să spună „petrol”, urmat de un gest spre tavan, sugerând „bursa” — o secvență care a devenit instantaneu simbolul stilului personal, teatral, prin care președintele american gestionează diplomația de mare anvergură.

Ceremonia planificată la Zürich a fost retrogradată ca rang: Sharif și alți demnitari au renunțat la deplasare, iar întâlnirea a fost reconfigurată ca o sesiune de negociere la nivel înalt, lipsită de pompa inițial preconizată. Apoi, joi, 18 iunie, Iranul a anunțat că nu va trimite deloc o delegație, după refuzul Israelului de a-și retrage trupele din sudul Libanului și continuarea atacurilor. Teheranul a descris acțiunile Israelului drept o încălcare clară a primului articol din memorandum, care prevede încetarea imediată și permanentă a operațiunilor militare pe toate fronturile, atât din partea Iranului, cât și a Statelor Unite și a aliaților lor implicați în conflict. În aceeași noapte, patru soldați israelieni au fost uciși într-un atac al Hezbollah asupra unui tanc, iar acordul de pace a părut să se clatine complet, până când, vineri după-amiază, 19 iunie, a fost anunțat un nou armistițiu între Israel și Hezbollah — armistițiu care, așa cum s-a văzut, avea să dureze doar câteva ore.

Neîncrederea istorică dintre Teheran și Washington

Dincolo de criza imediată din Liban, cele două părți se confruntă cu o neîncredere profundă reciprocă, ceea ce lasă puține speranțe că acordul va fi respectat pe termen lung, chiar dacă reușesc să convină asupra unui plan de implementare. Iranul, în special, îl percepe pe Trump drept distrugătorul altor înțelegeri pe care le-a avut cu Occidentul sau pe care era pe cale să le încheie — iar Elveția a fost adesea scena acestor episoade. Chiar Araghchi a participat, iarna trecută, la discuții desfășurate tot la Zürich, discuții care păreau să avanseze spre limitarea programului nuclear iranian. Câteva zile mai târziu, Trump a abandonat acele negocieri și a ordonat bombardarea Teheranului, ucigându-l pe liderul suprem al Iranului, ayatollahul Ali Khamenei, alături de mulți alți oficiali de rang înalt — un episod care plutește, inevitabil, deasupra întregului proces actual.

Araghchi mai participase, de asemenea, la negocierile cu administrația Obama de la Geneva, din toamna lui 2013, și la cele de la Zürich, din ianuarie 2015, care au condus la acordul nuclear încheiat cu Statele Unite, Rusia, Germania, Franța, Marea Britanie și China — acord pe care Trump avea să-l desființeze doi ani mai târziu, în primul său mandat. Pentru diplomația iraniană, istoria recentă a relațiilor cu Washingtonul este, așadar, una a promisiunilor nerespectate, fapt care explică reticența și calculul de uzură pe care îl practică acum delegația de la Teheran.  De această dată însă, iranienii speră că experiența unui război pe care Trump l-a declanșat împotriva lor, fără să-și atingă majoritatea obiectivelor și care a provocat pagube politice și economice semnificative inclusiv în Statele Unite, va face diferența. Un obiectiv major al Teheranului este să-l facă pe Trump responsabil pentru a-l obliga pe Netanyahu să respecte termenii acordului, chiar dacă Israelul nu este semnatar al pactului și l-a respins public. 

O victorie revendicată, dincolo de ruine

Disponibilitatea oficialilor iranieni de a reveni la masa negocierilor pare condiționată, în ultimă instanță, de capacitatea lor de a revendica o victorie în acest război. Regimul de la Teheran, deși a înfruntat două dintre cele mai puternice armate ale lumii, nu doar că a supraviețuit, ci a provocat și un haos economic global prin închiderea repetată a Strâmtorii Hormuz, întreruperea aprovizionării cu energie, creșterea inflației și a prețurilor la combustibili, precum și prin amenințarea cu o criză alimentară în anumite regiuni. Mulți analiști — inclusiv voci israeliene și chiar unii republicani din Congresul american — au criticat memorandumul în 14 puncte ca fiind mult prea îngăduitor față de Iran, considerând că Trump a obținut, de fapt, un acord defavorabil pentru Washington.  Dincolo de retorica beligerantă și de închiderile repetate ale Strâmtorii Hormuz, totul indică faptul că teatrul libanez, oricât de instabil și de inflamabil, nu va schimba probabil în mod dramatic calculul strategic al Iranului.

Memorandumul îi oferă Teheranului prea mult pentru a-l sacrifica de dragul Hezbollah — ridicarea sancțiunilor, păstrarea intactă a conducerii politice și deblocarea a miliarde de dolari în active înghețate sunt mize pe care regimul iranian nu pare dispus să le riște doar pentru a apăra, până la capăt, flancul Hezbollah în Liban. Evaluarea sugerează, astfel, că ambele părți au, în continuare, un interes structural în menținerea acordului în picioare, chiar și atunci când evenimentele de pe teren — schimburile de focuri din sudul Libanului, anunțurile succesive de închidere a strâmtorii — par să indice contrariul. Rămâne de văzut dacă discuțiile „tehnice” programate la Zürich, vor reuși să restabilească măcar minimul de încredere necesar pentru continuarea procesului, sau dacă vor deveni doar un nou episod în șirul de rupturi și reluări care a marcat, până acum, fiecare etapă a acestui fragil parteneriat post-conflict dintre Washington și Teheran.

Post Scriptum: realitatea din terenul negocierilor și ultimele detalii din Elveția

Teheranul a transformat summitul de la Bürgenstock într-un instrument de presiune, exploatând secvențierea clauzelor memorandumului de înțelegere încheiat cu Washingtonul pentru a amâna sine die discuțiile despre programul nuclear și a obține mai întâi concesii strategice și economice majore. Iranul și Statele Unite au purtat pe 21 iunie convorbiri cvadrilaterale la Bürgenstock, în Elveția, cu medierea Qatarului și Pakistanului. Oficialii qatarezi au anunțat că părțile au constituit „grupuri de lucru tehnice și de experți specializați" menite să negocieze un acord final cuprinzător. Aparențele de progres diplomatic au fost însă imediat relativizate de Teheran: niciun reprezentant al „comitetului nuclear" iranian nu a făcut parte din delegație, semnal că dosarul central al crizei nu era pe ordinea de zi. Membrul echipei de negociere iraniene Hossein Ghorban Zadeh a clarificat că discuțiile s-au concentrat exclusiv pe implementarea clauzei 13 din memorandum, care stipulează că negocierile pentru un acord final nu pot începe decât după aplicarea clauzelor 1, 4, 5, 10 și 11. Acestea vizează încetarea focului pe toate fronturile — inclusiv în Liban —, ridicarea blocadei navale americane, redeschiderea Strâmtorii Hormuz, acordarea unor derogări temporare de la sancțiunile petroliere și eliberarea activelor iraniene înghetate. Cu alte cuvinte, Iranul a transformat textul acordului într-un scut diplomatic: atâta timp cât Washingtonul nu bifează aceste condiții prealabile, Teheranul nu se consideră obligat să se așeze la masa negocierilor nucleare. Prioritatea declarată a Iranului în cadrul acestor tratative rămâne situația din Liban.

Ghorban Zadeh a precizat că un armistițiu complet și retragerea forțelor israeliene din sudul Libanului reprezintă condiția sine qua non pentru orice avansare pe celelalte dosare. Parlamentarii afiliați Hezbollah au susținut că memorandumul SUA-Iran deschide tocmai această cale. Israelul, însă, a respins în mod constant un astfel de scenariu: oficialii de la Tel Aviv continuă să susțină că IDF va rămâne în zona sa de securitate din sudul Libanului, iar operațiunile de curățare nu au încetat, deși schimbul de lovituri cu Hezbollah s-a suspendat din 20 iunie. Presa israeliană a relatat că Washingtonul presează IDF să se retragă la pozițiile definite de „Linia Galbenă" și că operațiunile din zona localității Ali al-Taher au fost oprite temporar pentru a nu dinamita negocierile elvețiene. Tensiunile nu au lipsit nici în sala de tratative. Potrivit presei iraniene, delegația de la Teheran s-a retras temporar la hotel „în semn de protest" după ce președintele american Donald Trump a avertizat că Statele Unite vor lovi Iranul „mai dur" dacă acesta nu pune capăt acțiunilor Hezbollah. Un diplomat fără identitate dezvăluită a declarat pentru Axios că delegația iraniană nu a părăsit de fapt sediul negocierilor și că discuțiile continuau — o contradicție care ilustrează cât de volatil rămâne climatul diplomatic. Dincolo de Liban, Iranul urmărește și securizarea unui avantaj economic înainte de orice discuție despre arsenalul nuclear. Logica Teheranului este dublă: pe de o parte, accesul timpuriu la fonduri constituie o plasă de siguranță în cazul unui eșec al negocierilor; pe de altă parte, reducerea dependenței de concesiile americane îi va oferi o poziție mai puternică în cele 60 de zile de negocieri nucleare prevăzute de memorandum. Guvernatorul Băncii Centrale iraniene, Abdolnaser Hemmati, a participat personal la delegația de la Bürgenstock pentru a negocia eliberarea celor șase miliarde de dolari blocați în Qatar. Agenția Fars News, afiliată Gardienilor Revoluției Islamice, a relatat că Iranul mai așteaptă deblocarea a încă șase miliarde de dolari, dintr-un total revendicat de 12 miliarde, incluzând o „achiziție de test" de 500 de milioane de dolari din activele iraniene din Qatar. Suma acestor poziții conturează o strategie iraniană coerentă și răbdătoare: consolidarea câștigurilor militare și economice din război înainte de a discuta despre programul nuclear, prezervarea Hezbollah ca instrument de descurajare față de Israel și menținerea controlului asupra Strâmtorii Hormuz ca pârghie geopolitică permanentă. Washingtonul se confruntă astfel nu cu un interlocutor dispus să negocieze în paralel pe toate fronturile, ci cu unul care a transformat chiar textul acordului semnat într-un calendar al propriilor victorii.