Arestarea unei unelte a statului criminal

Am auzit persoane care au spus: „ce folos că îl mai arestează pe Vişinescu acum, la vârsta asta? Apoi, asta îi mai întoarce pe morţi?” Nu, nicio condamnare a unui criminal nu învie victima acestuia. Condamnarea este pentru buna funcţionare a societăţii, pentru ca oricine să conştientizeze faptul că nu poate încălca legea fără să i se întâmple nimic. Chiar dacă acest lucru i se întâmplă înainte de a muri.

Despre Vişinescu am mai scris pe acest blog, atunci când torţionarul a fost adus în lumina spaţiului public. Am aşteptat ziua condamnării sale rugându-mă să-l ţină Dumnezeu în viaţă, să nu aibă şansa pe care au avut-o cei ca el ce au murit înainte de a fi judecaţi. Iată că a venit ziua condamnării şi a arestării. Ce pot spune acum fără să repet ceea ce am mai spus cu alte ocazii?

La finele anului trecut, am citit mărturiile a şapte foşti deţinuţi politici, reunite de Constantin Ilaş în volumul Exil în propria ţară (apărut la Editura Institutul European din Iaşi). Azi, în ziua arestării unui torţionar, vă supun atenţiei câteva fragmente din acel text scris cu gândul la cumplitele poveşti de viaţă ale celor şapte supravieţuitori – astăzi, învingători.

„Timp de un sfert de secol statul român a excelat în protejarea propriilor instrumente criminale din perioada comunistă şi în indiferenţa faţă de victimele lui. Timp de 25 de ani, ţorţionarii din închisorile comuniste au stat nederanjaţi juridic şi moral, îmbătrânind în prosperitate şi respect din partea societăţii. Cimitirele militare sunt pline de astfel de indivizi care şi-au servit patria prin torturarea şi uciderea semenilor lor, care s-au bucurat pentru aceste servicii de recompense materiale şi alte forme de recunoaştere a meritelor, sfârşindu-şi odioasa existenţă sub semnul onorurilor militare. A trebuit să treacă un sfert de secol pentru a apărea primele trimiteri în judecată a torţionarilor din închisorile comuniste. Asta nu înseamnă că se va ajunge şi la condamnarea tuturor acestora, pentru că biologicul îi va salva.

Toată această nedreptate s-a petrecut sub privirile perplexe ale celor care s-au încăpăţânat să supravieţuiască torturilor. Odată intrată în viaţa lor, nenorocirea comunistă nu a mai plecat. Comunismul a căzut, iar la marea serbare au fost invitaţi tot criminalii. Victimele lor au rămas mai departe ostracizate. Odată cu prăbuşirea lui Ceauşescu, foştii comunişti, de la propagandiştii cei mai ridicoli până la torţionarii şi criminalii din închisorile comuniste, au devenit peste noapte mari democraţi, chiar luptători înpotriva unui sistem pe care ei îl constituiau. Însă, în această metamorfoză nu au intrat şi victimele lor, care au rămas şi în postcomunism tot victime ale comunismului.  

Nedreptatea care continuă să li se facă în prezent victimelor închisorilor comunismului  nu ia doar forma absenţei despăgubirii materiale, ci şi a tăcerii şi indiferenţei faţă de drama lor. Vieţile lor nu au contat nici atunci, în marşul triumfal al societăţii spre comunism, şi nu contează nici acum, în nebuloasa trecere spre ceea ce credem că este o societate normală. Românii se concentrează asupra problemelor cotidiene, pe care le consideră dramatice, şi nu au disponibilitatea de a se mai opri şi asupra adevăratelor drame, în care a fost vorba de viaţă şi de moarte, ale celor care au avut neşansa de a fi declaraţi în vremea comunismului drept „duşmani ai poporului”. […]

În celebrul său eseu despre naţiune, Ernest Renan spunea că şi naţiunile trebuie uneori să uite anumite evenimente din trecutul lor sângeros pentru a putea să meargă mai departe, referindu-se la conflictele pe care diferite comunităţi din cadrul unui stat naţiune le-au avut. Dar ce se întâmplă când este vorba de trecutul sângeros pe care membrii aceleiaşi naţiuni l-au făcut semenilor lor? Nu erau militari ai vreunei naţiuni duşmane, ci concetăţeni civili, aflaţi în imposibilitatea de a se apăra de violenţa propriului stat, pe care îl plăteau prin impozite pentru a le garanta viaţa şi libertatea. Trebuie uitat acest trecut? Trebuie ignoraţi cei care, purtând însemnele statului, s-au dedat la crime împotriva umanităţii?

În nicio ţară fostă comunistă nu s-a tergiversat atât de mult condamnarea comuniştilor. S-a condamnat comunismul, însă comuniştii au rămas la locurile lor, adică la putere. Şi victimele au rămas la locurile lor. Nedreptăţite şi umilite prin uitare.

Un mesaj des repetat de către exponenţii vechiului regim convertiţi astăzi la democraţie este acela prin care cer uitarea şi iertarea. „Nu trebuie să ne mai încărcăm cu ceea ce a fost. Ţine de trecut, iar noi avem un viitor de construit”. Un viitor tot cu ei, cu cei ale căror crime vor ei să le uităm. De ce nu cer acest lucru evreilor care au o adevărată ideologie a memoriei holocaustului? De ce apreciem evreii pentru faptul că nu uită, că ţin tot timpul să le amintească tuturor despre atrocităţile fascismelor secolului XX, şi îi blocăm prin diverse forme (de la măsuri instituţionale până la dojeni moralizatorare) pe cei ce ne cer să nu uităm atrocităţile comunismului?

Se afirmă adesea că fascismul a fost mai criminal decât comunismul, împotriva evidenţei că numărul victimelor comunismului a fost mai mare decât cel al victimelor fascismelor. Se argumentează acestă ierarhizare a celor două totalitarsme astfel: în regimurile fasciste, individul era considerat vinovat pentru simpla apartenenţă la o etnie, pe când în comunism individul avea posibilitatea dezicerii ideologice. Adică, cine voia cu adevărat să se salveze avea posibilitatea să o facă; cine nu se dezicea, asta e!... Adică, şi victima comuniştilor ar avea o parte de vină pentru situaţia sa. O singură întrebare: ce puteau face cei săltaţi şi executaţi fără judecată? Cum se puteau ei apăra de executarea unei sentinţe ce li se comunica înainte de a fi executaţi? Ce puteau face etnicii germani deportaţi pe motive etnice la Donbas, căci şi comunismul a deportat pe criteriul etnic? […]

Foştii atei îmbracă acum haina creştinilor practicanţi. Ieri respingeau cu patos „obscurantismul religiei”, iar astăzi o fac pe smeriţii, predicând cu glas stins şi tremurat iertarea creştinească. Ei, cei care au pedespit vinovaţi fără vină, cer astăzi scăparea de pedeapsă. „De ce ar trebui să fie pedepsiţi?”, apare întrebarea. „Pedepsirea lor mai întoarce morţii din mormânt, le mai dau vieţile şi familiile înapoi celor rămaşi în viaţă?” Evident că nu. Nici nu este acesta scopul pedepsei. Scopul este unul profilactic. Să înţeleagă toţi că nu poţi face orice fără să ţi se întâmple nimic. Şi mai ales să înţeleagă toţi că regimul comunist a fost unul criminal, iar agenţii săi sunt criminali ce trebuie să-şi primească pedepsele. Şi un singur criminal pedepsit înseamnă ceva. Contează că, şi după 25 de ani de la căderea dictaturii, torţionarii de la Râmnicu Sărat şi Periprava compar în faţa justiţiei şi îşi pierd averile. Nu există vârstă a culpei şi nici vârstă până la care ar trebui să vină pedeapsa. Revenind la bunul exemplu evreiesc, vedem cum criminalii fascişti au primit pedepse chiar la adânci bătrâneţi fiind. De ce nu s-ar întâmpla acelaşi lucru cu cei comunişti?! 

La un sfert de secol de la căderea regimului comunist, sociologii constată un puternic val de nostalgie după acest regim. […] Este de necontestat faptul că în perioada comunismului s-a produs o modernizare.... Însă în spatele acestui proces accelerat a stat barbaria. Nimeni nu contesă faptul că societăţile ce au susţinut fascismul erau cele mai moderne din Europa acelui timp. Şi, cu toate acestea, barbaria s-a manifestat. Dar nazismul nu a fost scuzat de şantierele naţionale şi de faptul că a transformat mase de şomeri în salariaţi; nici comunismul nu trebuie scuzat de modernizarea petrecută în perioada sa. Aceasta s-ar fi petrecut oricum şi fără comunism. Este suficient să comparăm Vestul cu Estul Europei postbelice pentru a ne convinge de acest lucru. […]

Dacă unii tineri ar citi măcar o relatare a unui fost deţinut politic poate că nu ar mai fi nostalgici după o lume pe care nu au trăit-o, nu ar mai prelua cu atâta uşurinţă fantasmele părinţilor şi bunicilor. Născuţi fiind după căderea comunismului, ei nu pot înţelege ce a însemnat comunismul din nostalgiile cultivate în familie, nu pot percepe grozăviile petrecute într-o societate totalitară. Lor le lipseşte capacitatea de a percepe pericolul pe care îl reprezintă oricând totalitarismul. Pentru ei, alegerera unui lider cu porniri totalitare este o chestiune funny. Ei nu pot să-şi imagineze consecinţele grave pe care le poate avea chiar şi pentru ei prezenţa unui lider antidemocratic la guvernare. Simpla trecere a timpului nu garantează mersul lin şi ireversibil spre o democraţie consolidată. Nici schimbarea generaţiilor nu este o asemenea garanţie când tinerii sunt astfel formaţi. […]

Tinerii îşi proiectează viitorul pornind de la poveşti de succes. Foarte bine. Dar, într-o societate ieşită din totalitarism, trebuie ca şi poveştile foştilor deţinuţi politici să facă parte din programul de formare a unui individ. Şi poveştile acestor supravieţuitori sunt tot poveşti de succes, al cărui rezultat nu este deloc de neglijat, pentru că este viaţa ca atare. […]

Este o obligaţie morală pentru noi ca, după atâţia ani în care am auzit opinia statului român prin reprezentanţii săi, să ascultăm şi opinia victimelor acestui stat care refuză încă să recunoască faptul că, în scurta sa istorie, are un lung episod în care a fost criminal cu cetăţenii săi.” Arestarea lui Vişinescu nu este arestarea unui criminal oarecare, ci a unei unelte a statului român criminal. Este o recunoaştere de către stat a faptului că sub regimul comunist a cauţionat aceste crime şi că şi-a protejat până în prezent uneltele crimelor.