Anul politic 2015. Încotro?

După un an 2014 în care s-a produs schimbarea de la Cotroceni, există tentataţia – legitimă într-o oarecare măsură – de a considera 2015 un an al reaşezării lucurilor pe scena politică.  Anul în care tocmai am intrat va fi mai cu seamă unul al recalibrărilor în plan politic fiindcă mizele sunt în continuare uriaşe.

În fond, organizarea decalată a scrutinului prezidenţial în raport cu alegerile parlamentare, situaţie apărută ca urmare a duratelor diferite ale mandatelor în cauză, creează implicit premisele unei competiţii politice şi electorale permanente, în dauna furnizării de politici publice naţionale şi locale. Am ajuns să vorbim de fiecare dată despre ani electorali sau preelectorali. În 2016 vom avea alegeri locale în vară (peste 16 luni) şi parlamentare la final de an. Apoi, în 2016 sau, cel târziu în 2017, ar trebui să avem un referendum constituţional, 2018 va fi iaraşi an preelectoral în perspectiva alegerilor europene şi a celor prezidenţiale ce vor avea loc în 2019.

Iată, aşadar, o dinamică alertă, o agendă politică şi electorală foarte încărcată care îi obligă pe actorii politici centrali să se adapteze în încercarea lor permanentă de a cuceri electoratul pentru a obţine legitimitatea conferită de votul popular. Sunt doar câteva elemente de context care ne oferă motive serioase să credem că 2015 va intra şi el în centrifuga mişcărilor intense care au caracterizat ultimii ani din politica românească. Iar argumente în acest sens sunt suficiente.

Klaus Iohannis, noul preşedinte al României, nu are propriu-zis o perioadă de graţie care să-i permită să joace un rol de observator. Dacă predecesorii săi au avut la dispoziţie perioade generoase pentru a se acomoda cu cea mai înaltă funcţie în stat, noul preşedinte ales nu beneficiază de un asemenea “privilegiu”. Klaus Iohannis are, deci, responsabilitatea unei gestionări atente a mandatului său încă de la început, pe cel puţin două paliere relevante – păstrarea contactului cu agenda populaţiei şi, corelat, gestionarea relaţiei cu Executivul.

Teza politicianului “altfel” care i-a favorizat victoria în alegerile prezidenţiale va trebui cât de curând materializată. Există un set legitim de aşteptări privind mandatul noului preşedinte care se întind pe o plajă largă – de la creşterea nivelului de trai şi până la modul în care va acţiona pentru securizarea independenţei justiţiei. Sunt teme asumate în campania electorală şi în programul său politic pe care şeful statului nu-şi poate permite să le treacă în stand-by.  

Totodată, va conta substanţial cum va juca noul lider de la Cotroceni în relaţia cu Guvernul. Orizontul de aşteptare este în mod firesc în sensul desprinderii definitive de paradigma conflictuală care a dominat relaţia dintre Palatele Cotroceni şi Victoria în cele două mandate ale preşedintelui Băsescu, mai cu seamă atunci când în funcţia de şef al Executivului s-au aflat premieri “indezirabili” din perspectiva fostului preşedinte. Dacă va reuşi să cultive un dialog constructiv şi să acţioneze consensual în relaţia cu Victor Ponta pe teme de prim-plan pentru ţară, atunci Klaus Iohannis poate face uitat relativ rapid modelul pe care la consacrat predecesorul său.

Anul 2015 va avea o încărcătură deosebită şi pentru partidele politice. Miza este dublă. Pe de o parte, aşa cum arată poziţionările principalelor forţe politice încă de la începutul anului, confruntarea pentru putere se va intensifica. PSD va încerca să îşi păstreze poziţia dominantă şi să se menţină la guvernare, în timp ce presiunea PNL va creşte.

Pe de altă parte, dincolo de miza esenţială a guvernării, toate partidele îşi fac calcule cu privire la cele două momente electorale din 2016 – alegerile locale şi scrutinul pentru Parlament. E adevărat, localele şi parlamentarele nu pot fi câştigate de pe acum, dar pot fi pierdut încă din 2015 dacă strategiile din acest an preelectoral nu vor fi atent cântărite pentru ca forţele politice să îşi pregătească o poziţie la start cât mai avantajoasă.Deocamdată, România pare a se îndrepta înspre un sistem multipartid cu două partide mari care ar putea alterna la guvernare, cu sprijinul altor două-trei partide mai mici. 

PSD va fi în poziţia de a dovedi dacă este capabil să depăşească eşecul din alegerile prezidenţiale. Deocamdată, Victor Ponta pare a fi reuşit să înăbuşe acţiunile de contestare internă a liderilor care au cerut o asumare a responsabilităţii politice înfrângerii din scrutinul prezidenţial, aducă plecarea lui Victor Ponta din fruntea partidului. Totuşi, vorbim mai degrabă despre un răgaz, nu despre depăşirea definitivă a problemelor din partid. Ca prim-ministru, Victor Ponta are la îndemână instrumentul distribuirii resurselor în teritoriu, vector prin intermediul căruia îşi poate menţine influenţa în partid. Ca preşedinte de partid însă, Victor Ponta nu mai poate amâna reforma internă la care se face referire tot mai pregnant. În fond, este a treia competiţie pentru preşedinţie pe care PSD o pierde, iar imaginea partidului “baronizat” a cantarit de fiecare data decisiv în ecuaţia eşecului. Le fel de adevărat este că poziţia lui Victor Ponta în PSD depinde ombilical de menţinerea funcţiei de prim-ministru, cea care îi permite acum să îşi exercite puterea în partid.

În cazul PNL, proiectul fuziunii demarat în 2014 şi care ar urma să fie încheiat în acest an trebuie să treacă prin etapa reglajelor fine. Teoretic, Klaus Iohannis are tot interesul să aducă la guvernare partidul care l-a propulsat în funcţia de la Cotroceni, aşa cum a mărturisit deja. Pe de altă parte, un PNL nereformat, ajuns la guvernare cu figuri politice vechi, riscă să atârne ca un pietroi de gâtul noul preşedinte. Pentru a avea în PNL un vehicul politic credibil, modul în care va fi realizată fuziuneaeste esenţial. Deocamdată, aripa liberală a noului PNL trece printr-un proces de rebranding, prin creditul acordat unui preşedinte tânăr aşa cum este Alina Gorghiu. Pare că se lucrează intens la formă. Mai rămâne de văzut şi fondul. Aripa democrat-liberală pare însă  mai rezistentă la schimbare, PDL fiind în continuare condus de aripa veche, antipatizată de populaţie şi compromisă de guvernarea 2009-2012. Noul PNL trece acum printr-o perioadă de graţie electorală în sondaje, pe care o poate permanentiza doar printr-o reformă internă solidă. Altfel, forma fără fond, riscă să tragă în jos partidul până la o matematică electorală defavorabilă în care suma PNL + PDL să dea cu minus. 

În ecuaţia politică a momentului, probabil că partidul care este pe nedrept cel mai puţin luat în seamă este UNPR-ul. Formaţiunea condusă de Gabriel Oprea are în acest moment o pondere de 9% la nivelul Parlamentului. Este al treilea partid parlamentar al României după PSD şi noul PNL. Şi mai ales, este partidul de care depinde formarea oricărei majorităţi parlamentare până în 2016, excluzând scenariul puţin plauzibil al unui guvern de uniune naţională PSD-PNL. Cu alte cuvinte, dacă PSD intenţionează să îşi păstreze actuala majoritate, este obligat la o colaborare consistentă cu UNPR. De cealaltă parte, dacă PNL doreşte să răstoarne actualul guvern, tot către UNPR va trebui să se îndrepte pentru a reuşi coagularea unei formule care să asigure o eventuală majoritate parlamentară. Aşadar, partidul lui Gabriel Oprea are în acest moment un potenţial de negociere  ridicat care îi permite o marjă de joc tactic foarte largă.   

Pentru PMP-ul Elenei Udrea, anul 2015 va sta sub auspiciul căutărilor. După rezultatele sub aşteptări din alegerile europene şi de la alegerile prezidenţiale, PMP îşi va continua cel mai probabil eforturile politice în direcţia înregimentării lui Traian Băsescu, figura care poate garanta statulul PMP de partid parlamentar în 2016. Rămâne însă de văzut în ce măsură fostul preşedinte al României va considera atractivă pornirea de la zero a unui proiect politic ce pare disproporţionat în raport cu anvergura unui lider care timp de 10 ani a deţinut cea mai înaltă funcţie în stat.  

Acesta este, în linii mari, tabloul politic al României la început de 2015, un an cu multe incertitudini şi necunoscute în care ochii vor fi aţintiţi asupra preşedintelui nou ales, dar şi asupra partidelor politice care îşi fac deja calcule privind guvernarea şi perspectiva alegerilor locale şi parlamentare. Marea provocare a lui 2015 este măsura în care agenda politică încărcată se va corela cu cea a cetăţenilor ale căror aşteptări sunt şi ele foarte mari odată cu schimbarea de la Cotroceni.