Amintirea şi prezentul unui martie negru

În contextul redeschiderii şi al al doritei finalizări a dosarelor fierbinţi ale Revoluţiei din Decembrie 1989 şi ale Mineriadelor, un avocat de etnie maghiară pe nume Kincses Elöd a solicitat, la mijlocul săptămânii ce se încheie, refocalizarea atenţiei şi asupra evenimentelor sângeroase din martie 1990 de la Târgu Mureş. Evenimente cunoscute sub numele de Martie negru sau de „Ţărăniada”.

Invocând calitatea domniei sale de om al legii care îl face să fie conştient atât de duritatea acuzelor cât şi de valabilitatea probelor administrate în susţinerea lor, dl. Kincses a precizat că ar exista numeroase şi irefutabile dovezi ce ar demonstra indubitabila implicare a cadrelor fostei Securităţi în desfăşurarea evenimentelor de acum 25 de ani. O implicare al cărei rost ar fi fost acela de a proba necesitatea păstrării acestor cadre în serviciu activ, după ce, încă din primele zile de după 22 decembrie 1989 (mai exact, pe 26), ofiţerii şi subofiţerii ce lucrau în subordinea generalului Iulian Vlad au fost trecuţi în subordinea Ministerului Apărării Naţionale. 

Despre o atare implicare s-a vorbit adesea în cei 25 de ani trecuţi de la ruşinosul Martie negru. Însuşi faptul că la doar câteva zile de la „pacificarea” a ceea ce dl. Kincses, şi nu numai domnia-sa, denumeşte  „Ţărăniadă”, pe 26 martie 1990, ca urmare a Decretului nr. 181, a fost creat Serviciul Român de Informaţii pune într-o legătură destul de evidentă evenimentele de la Târgu Mureş cu istoria şi evoluţia serviciilor secrete româneşti ante şi post-decembriste. 

Iar, dacă punem la socoteală faptul că, în urmă cu doar câteva săptămâni, atunci când sub presiune externă, procurorul general al României a dispus redeschiderea dosarelor mineriadelor, primul director al SRI, dl. Virgil Măgureanu, admitea implicarea unora dintre cei ce ar fi trebuit să îi fie subordonaţi, adică să îi asculte ordinele, în tragicele evenimente din 13-15 iunie 1990, intervenţia lor sau a unora asemenea lor în istoria tragică de la Târgu Mureş nu poate fi defel socotită o ipoteză de neluat în calcul. 

Cu precizarea absolut obligatorie că dl. Kincses Elöd nu este nici un avocat, nici un etnic maghiar oarecare. Ci o persoană direct şi intens implicată în evenimentele de atunci. Dl. Kincses a deţinut până la data de 19 martie funcţia de vicepreşedinte al CPUN Mureş. Demiterea i-a fost solicitată de etnicii români care au sesizat atitudini cel puţin inamicale ale d-lui Kincses la adresa lor şi o implicare partizană în desfăşurările ce au atins pragurile de sus ale violenţei o zi mai târziu. 

Cum imediat după încheierea ostilităţilor dl. Kincses s-a refugiat iar, mai apoi, s-a stabilit în Ungaria, însăşi vinovăţia sau nevinovăţia avocatului va trebui să fie stabilită de viitoare investigaţii. Aşa cum vor trebui identificaţi şi alţi eventuali vinovaţi. Identificaţi şi pedepsiţi indiferent cărei etnii îi aparţin, chiar dacă au făcut sau nu parte din efectivele fostei Securităţi. 

O eventuală şi de dorit redeschidere a dosarelor referitoare la ceea ce s-a petrecut în martie 1990 la Târgu Mureş nu va trebui să se limiteze numai la stabilirea unor culpabilităţi individuale sau colective. Munca oamenilor legii s-ar cuveni dublată de aceea a sociologilor, a experţilor în psihologie socială, a istoricilor. Se impun desluşite motivele profunde ce i-au făcut pe nişte oameni până atunci paşnici, aparţinând ambelor etnii, să uite de ceea ce îi lega, de prietenii, de bucurii şi suferinţe comune şi să se comporte violent, ca în Evul Mediu. Să se adune în Piaţă, să se transforme în beligeranţi, să caute la repezeală furci şi topoare şi să încerce să îşi impună prin forţă propriul lor adevăr. 

Oamenii aceia pe care nu îi dezbinase sau îi dezbinase prea puţin şovinismul deşănţat al politicii agresive şi devastatoare specifice naţional-comunismului ceauşist, care rămăseseră în bună parte insensibili la propaganda iredentistă de la Budapesta, care şi-au conservat verticalitatea şi statutul de fiinţe gânditoare au devenit peste noapte cruciaţii unei dispute fără obiect sau cu un obiectiv demult depăşit. Nici unul dintre ei nu a dat dovadă atunci, în acele zile de martie, de patriotism, ci de o formă de rătăcire într-un prezent tulbure. 

Fără doar şi poate, cei mai mulţi au reacţionat sub impulsul zvonurilor şi al instinctelor. Al temerii în faţa unui viitor despre care nu prea îşi puteau imagina că va fi fericit cu atât mai mult cu cât deja se vorbea despre închiderea unor fabrici în care lucrau mulţi oameni veniţi din alte zone ale ţării ca urmare a industrializării forţate comuniste şi care acum îşi vedeau pus în primejdie locul de muncă. Care, mai devreme, decât alţii începuseră să se teamă de viitor.

După ce totul s-a încheiat, după ce conflictul interetnic s-a pacificat, „beligeranţii” s-au privit o vreme cu jenă unii pe alţii. Acum se privesc cu indiferenţă. Preferă să circule pe trotuare separate. Observ acest lucru cu ocazia vizitelor mele relativ frecvente la Târgu Mureş. Am constatat-o chiar în zilele acestei săptămâni când am fost pentru o scurtă perioadă în frumosul oraş transilvan. Impresia mea este similară celei expuse în spectacolul Double Bind, scris şi regizat de Kincses Réka şi Alina Nelega ce se joacă atât în limba română cât şi în maghiară la Teatrul Naţional din Târgu Mureş. Un  spectacol care ar trebui văzut nu numai de toţi românii şi maghiarii din oraş şi din ţară, ci şi de cetăţenii aparţinând altor etnii ce trăiesc în România şi care prea uşor se joacă cu vorbe mari, cu „vorbe-bombă” şi acuze dure precum aceea de rasism şi segregare. Şi cărora le mai dau apă la moară tot felul de gazetuţe de extremă stângă, care şi critică, şi atacă punând logica şi bunul simţ între paranteze. Ba şi vreo două-trei ONG-uri pretins europene, care înfometate de bani şi sinecuri nu au băgat de seamă că ceasul lor a stat demult.  

Târgumureşenii „aleargă” acum pe culoare separate. Se iubesc „rezervat”. Mai curând se evită. În cel mai bun caz, când vorbesc cinstit, declară că nu au nimic doar cu o parte din cealaltă etnie. Nu au resentimente decât faţă de unii români, respectiv faţă de unii maghiari. La rândul său, teatrul poate face o asemenea constatare, o şi face în spectacolul asupra căruia voi reveni într-un comentariu viitor. Însă nu poate să îi găsească rezolvările. Îi stă în putere doar să îndemne la căutarea lor. În schimb, oamenii aievea, oamenii în carne şi oase, da.

Tocmai de aceea e de sperat că, îndată ce lucrurile se vor fi clarificat şi după ce vinovaţii vor fi fost descoperiţi şi pedepsiţi, chiar şi cu o întârziere de 25 de ani, se va încerca  fie şi imposibilul. Acesta însemnând întâlnirea, nu la infinit, ci în viitorul cât mai apropiat, a unor drumuri, din nefericire, azi încă paralele.