Alocaţia pentru copii: un drept sau o formă de asistenţă socială?

Alocaţia pentru copii un drept sau o formă de asistenţă socială?

Alocaţia unică pentru copii ascunde sub aparenţa uniformităţii ei o situaţie inechitabilă.  Problema alocaţiei pentru copii atinge numeroase puncte sensibile. Din acest motiv dezbaterea este blocată, căci prea puţini şi-au asumat riscul de a pune la îndoială valabilitatea măsurii. Miercuri, în Camera Deputaţilor a fost, la finele votului, un fel de sărbătoare naţională.

Preşedinta PNL, Alina Gorghiu, a sosit festiv la microfon ca să nu se uite că liberalii deţin paternitatea amendamentului, dar admiţând totuşi colaborarea guvernului, iar premierul Ponta nu a lipsit nici el, preocupat să nu cedeze întregul merit opoziţiei.

Ţinând cont de cuantumul alocaţiei pentru copii de până acum (42 de lei), dublarea sumei nu pare ceva care să merite o discuţie. Dar ceea ce scapă atenţiei este caracterul ei uniform. Familiile sărace şi de condiţie medie, ca şi cele înstărite, ca să nu mai vorbim de cei realmente bogaţi, primesc exact aceeaşi sumă. O sumă fixă de 84 de lei va fi virată automat din bugetul statului către oameni care n-au nevoie de ea. Putem presupune că acele familii care obţin prin însumarea veniturilor peste 5000 de lei pe lună nu aveau ce face cu cei 42 de lei pe care îi primeau până acum şi că nici o sumă dublă nu le modifică modul de viaţă. Cu siguranţă că o statistică precisă ar fi mult mai convingătoate, dar ea e foarte greu de făcut, căci datele Institutului Naţional de Statistică nu privesc familiile, ci doar persoanele. Este totuşi usor de văzut că există cel puţin în marile oraşe o categorie tot mai largă de persoane care se află în jurul pragului de mai sus.

De aici rezultă o concluzie simplă pe care politicienii de stânga sau de dreapta au ocolit-o cu mare perseverenţă: există oameni care ar avea mult mai multă nevoie de alocaţia aceasta decât alţii. Familiile sărace sau mamele singure (tot mai numeroase) ar avea cu adevărat nevoie de o susţinere reală şi nu doar simbolică. Prin urmare cu exact aceeaşi bani (ca sumă din Buget) s-ar putea face astfel, încât oamenii să simtă cu adevărat beneficiile alocaţiei.

În ciuda tăcerii de astăzi, subiectul are o istorie. Excat acum 5 ani de zile, Guvernul Boc propunea alocaţii diferenţiate în funcţie de veniturile familiei. A fost un eşec răsunător. Guvernul Boc nu a avut nici măcar susţinerea propriului partid. Nu e uşor de înţeles care au fost resorturile acelei reacţii ostile. Dar putem avansa câteva ipoteze. Împărţirea veniturilor pe categorii este prin ea însăşi problematică. Partea cea mai dificilă e să stabileşti pragurile de venit, fără să dai impresia unor tăieturi arbitrare. Într-o societate supusă unor şocuri economice puternice, cu mari distorsiuni şi aflată în plin proces de transformare, pragurile de venit deveniseră instrumente fiscale inechitabile. Or, exact atunci când societatea cunoscuse beneficiile cotei unice, alocaţia în funcţie de venit reintroducea schema pragurilor. Dar nici măcar cei cu venituri mari nu au fost de acord, căci, în optica lor alocaţia pentru copii era un drept, şi nu o subvenţie. Nimeni nu a fost prin urmare dispus să renunţe la drepturile sale.

Ideea după care alocaţia este un drept, e legată de o viziune fundamental socialistă asupra societăţii, potrivit căreia fiecare fiinţă umană, odată ce vine pe lume, trebuie să dispună de un minim care să-i asigure existenţa. Dar câtă vreme avuţia socială nu permite acest lucru, statul virează simbolic o alocaţie universală. Prin urmare, fiind vorba de un drept, de o sumă de bani care validează apariţia unui nou om, alocaţia pentru copii nu poate fi diferenţiată, căci oamenii sunt egali.

În datele sale, argumentaţia e valabilă. Dar, în practica socială, alocaţia pentru copii a dobândit tot mai mult funcţiunea unui ajutor de stat pentru familiile nevoiaşe şi, din acest motiv, problema ar trebui tratată diferit. Alocaţia universală ar putea fi păstrată la un nivel simbolic, iar acesteia i s-ar putea adăuga diferite sume în funcţie de nevoile reale ale familiei. Ar fi o soluţie care să împace ambele perspective.

Astăzi asistăm, în esenţă, la o practică inechitabilă şi care, pe măsură ce alocaţia va creşte tot mai mult, (ar urma, conform iniţiatorilor să ajungă la 200 de lei) va deveni tot mai inechitabilă, căci statul va oferi subvenţii unor familii care nu au nevoie de ele în detrimentul celor care au o disperată nevoie de sprijin. Primul lucru pe care ar trebui să-l facă legiuitorul este să hotărească dacă e vorba de alocaţia simbolică acordată fiinţei umane sau dacă e vorba de o formă ţintită de asistenţă socială. După care lucrurile decurg de la sine.

Articol semnat de Horaţiu Pepine.

Materialul este preluat de pe dw.de.